EverghetinosRomânesc

Everghetinos – Tema 9 (2) (Ρουμανικά, Romanian)

18 Αυγούστου 2009

everghetinosDovezi despre unde merg sufletele celor care se săvârșesc și cum sunt după despărţirea [de trup]

4. A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Benedict, omul lui Dumnezeu, stătea într-una din zile în chilia sa și, ridicându-și ochii înspre văzduh, a văzut sufletul cuvioasei sale surori suindu-se la cer în chipul unui porumbel strălucitor. Plin de bucurie duhovnicească, a adus mulţumită mare lui Dumnezeu. Apoi a vestit fraţilor celor dimpreună cu el săvârșirea acesteia, trimiţându-i îndată să aducă la mănăstire cinstitul și nepreţuitul ei trup. Căci locul în care fecioara se nevoia nu era mult depărtat de mănăstirea cuviosului. Ducându-se așadar fraţii și găsind-o adormită, i-au adus sfântul trup, iar dumnezeiescul Benedict l-a înmormântat în mormântul pe care îl pregătise pentru el însuși. Precum mintea celor doi era unită prin Sfântul Duh, așa și preasfintele lor trupuri nu s-au despărţit nici în mormânt.

2. Altădată, omul acesta al lui Dumnezeu, stând într-o noapte la fereastră și rugându-se atotputernicului Dumnezeu, și-a ridicat pe neașteptate privirea și, iată, s-a arătat din cer atâta revărsare de lumină, încât întreg întunericul nopţii a fost alungat; iar văzduhul s-a luminat atât de tare, încât strălucea mai puternic decât lumina zilei. În ceasul acelei vedenii a urmat și o altă taină preaminunată, precum a povestit mai apoi cuviosul: «Am văzut, zicea, întreaga lume ca adunată sub o rază de soare». Luând aminte la această strălucire a luminii cerești, a zărit sfântul suflet al episcopului Gherman de Capua, ca într-un glob de foc, înălţat la cer de către îngeri. A doua zi, dreptul bărbat a trimis pe cineva la Capua și a aflat că săvârșirea Sfântului Gherman s-a petrecut chiar în clipa în care văzuse suirea sufletului acestuia la cer.

Întrebare a lui Petru: Cum se poate ca întreaga lume să se adune ca sub o rază de soare înainte de obșteasca înviere? Sau cum e cu putinţă ca lumea toată să fie văzută de un singur om?

Răspunsul lui Grigorie: Ascultă cu luare aminte, Petre, ce am să-ţi spun! Pentru sufletul care îl vede pe Ziditor întreaga lume este strâmtă, fiindcă această vedere duhovnicească a luminii dumnezeiești se lărgește înlăuntrul minţii; iar mintea, din pricina acesteia, într-atât se revarsă și se întinde în sus spre Dumnezeu, încât se înalţă mai presus de întreaga zidire. Ajungând acolo și văzându-se pe sine atât de lărgită, cunoaște cât de mărunt este ceea ce nu putea înţelege sau vedea atunci când se afla în trupul său smerit. Deci ce-i de mirare că bărbatul acesta, fiind în lumina lui Dumnezeu, atât de mult înălţat și lărgit de Acesta, a văzut lumea întreagă ca adunată înaintea lui? Nu că s-ar fi strâns într-un singur loc cerul și pământul, ci mintea lui, fiind răpită la Dumnezeu și lărgită de lumina aceea duhovnicească, a contemplat cu ușurinţă prin mijlocirea ei cele văzute; căci fiecare existenţă este în Dumnezeu. Întru lumina aceasta care a strălucit ochilor din afară, o lumină lăuntrică i-a luminat ochii cei duhovnicești, prin care i s-a dezvăluit lui răpirea sufletului [Sfântului Gherman] la cele de sus și cât de mici sunt toate locurile mai de jos.

Petru: Mă învoiesc cu cele spuse.

Grigorie: În vremea în care acest bărbat slăvit urma să părăsească viaţa de aici și să meargă la Dumnezeu, a vestit mai dinainte ziua sfârșitului său ucenicilor, atât celor dimpreună cu el cât și celor aflaţi departe, cărora le-a dezvăluit că li se va arăta un semn, prin care vor cunoaște că el se desparte de trup.

Înainte cu șase zile de cuvioasa lui adormire, a poruncit să i se deschidă mormântul; și îndată a fost cuprins de o fierbinţeală aprigă, care i-a mistuit trupul timp de șase zile. Iar în a șasea zi a poruncit ucenicilor săi să îl ridice și să îl ducă la biserică. După ce a fost dus acolo și s-a împărtășit cu Preacuratele Taine, stând în mijlocul ucenicilor care îl ţineau și îl sprijineau, și-a ridicat mâinile la cer și, privind așa în sus și rugându-se, și-a dat sufletul său sfinţit. În ceasul acela, la doi fraţi, dintre care unul se liniștea în chilia Părintelui iar celălalt locuia departe, s-a arătat aceeași vedenie. A văzut fiecare dintre ei cum, iată, o cale minunată se înălţa spre răsărit de la chilia cuviosului până la cer, așternută toată cu veșminte și mătăsuri strălucitoare. Pe această cale urcau niște bărbaţi minunaţi, purtând făclii și pășind cu rânduială. Un alt bărbat, luminos și îmbrăcat în alb, a stat alături de ei și i-a întrebat dacă știu a cui este calea pe care o privesc minunându-se. Cei doi au răspuns că nu știu și el a zis: «Aceasta este calea pe care Benedict, cel iubit de Dumnezeu, urcă la cer». Venindu-și fiecare în fire din cele văzute, au priceput săvârșirea sfântului bărbat, ca și cum ar fi fost de faţă și i-ar fi văzut sfârșitul.

5. Din Pateric

1. A povestit Avva Macarie Egipteanul: «Pe când umblam eu, odată, prin pustie, am găsit un cap de mort zăcând pe jos. și, clintindu-l cu toiagul de finic, am auzit un glas ce ieșea din el. Îi zic: ‘Cine ești?’ Iar el mi-a răspuns: ‘Eu am fost mare preot al idolilor și al păgânilor rămași în locurile acestea, iar tu ești Macarie, purtătorul de Duh. Cunoaște că de fiecare dată când te milostivești de cei aflaţi întru osândă și te rogi pentru ei, aceștia se mângâie un pic'».
A întrebat Bătrânul: «Care-i mângâierea și care-i osânda?» A răspuns capul: «Pe cât este de departe cerul de pământ, atât de mare este focul dedesubtul nostru; și stăm în mijlocul lui de la tălpi până la creștet. Acolo nu este cu putinţă să se vadă unul pe altul faţă către faţă, ci faţa fiecăruia e lipită de spatele altuia. Dar atunci când tu te rogi pentru noi, putem să vedem în parte faţa celuilalt; și aceasta ne este mângâierea».

Auzind acestea Bătrânul, a suspinat adânc și a zis: «Vai de ziua în care s-a născut omul», adică păcătosul; căci acestuia, după cum a spus Domnul despre Iuda, îi era mai bine dacă nu se năștea53. Iarăși grăiește Bătrânul către ţeastă: «Este acolo vreo altă caznă, mai grea?» Iar acela răspunse: «Dedesubtul nostru osânda este mai mare». A spus Bătrânul: «Cine sunt cei de acolo?» Iar acela a spus: «Noi, cei care nu l-am cunoscut pe Dumnezeu, suntem miluiţi, fie și puţin. Dar cei care L-au cunoscut pe Dumnezeu și L-au tăgăduit sunt sub noi și sunt osândiţi mai cumplit». Atunci Bătrânul a luat capul, l-a îngropat și a plecat de acolo.

Să luăm aminte și să ne înfricoșăm cei care auzim istorisirea aceasta. Căci dacă cei care Îl tăgăduiesc pe Dumnezeu sunt osândiţi mai crunt decât cei necredincioși, să ne sârguim să nu Îl tăgăduim prin lucrările întunericului, ca să scăpăm de acea pedeapsă cumplită. Este tăgăduitor de Dumnezeu nu numai cel care o face prin faptă sau cuvânt, ci și cel care Îl tăgăduiește prin lucrările sale păcătoase, chiar dacă din cuvinte pare că-L mărturisește. Martor ne este Apostolul, care spune: Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc.
Asemenea și Iacov, fratele Domnului, zice: Dacă cineva socotește că e cucernic adică credincios dar nu își ţine limba în frâu, ci își amăgește inima punându-și nădejdea în credinţa lui, cucernicia acestuia este zadarnică. Căci credinţa fără fapte este moartă.
Cele spuse sunt în chip vădit drepte; fiindcă Dumnezeu spune prin prooroc: Vai de cei din pricina cărora numele Meu e hulit printre neamuri. Deci dacă noi, cei care ne numim popor al lui Dumnezeu, moștenire sfântă și altele asemenea, Îl ocărâm pe Dumnezeu prin lucrările noastre de necinste și facem ca numele cel bun pe care l-am primit să fie hulit printre necredincioși, din pricina celor pe care le săvârșim, cum nu se va socoti dreptate să fim osândiţi mai greu chiar decât cei necredincioși, de vreme ce suntem vinovaţi de hula și de ocara aceasta? De altminteri, Mântuitorul Însuși, Judecătorul cel drept, care nu poate fi înșelat, spune: Acela care a știut voia stăpânului său și nu a făcut-o, va fi bătut mult. Iar cel care n-a știut, nici n-a făcut, va fi bătut puţin.
De aceea să ne cutremurăm, fraţilor, și să ne nevoim după puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, ca mai ales din fapte să ne arătăm credincioși și să facem toate spre slava lui Dumnezeu, pentru ca oamenii care ne văd să slăvească și din pricina noastră pe Cel Preaslăvit.

2. Pe când ședea odată împreună cu fraţii, Avva Siluan și-a ieșit din sine și a căzut cu faţa la pământ. După puţin s-a ridicat și, iată, plângea. Fraţii l-au rugat: «Părinte, spune-ne, ce ai?» Iar el tăcea și plângea. Cum ei îl sileau mai mult, a zis: «Am fost răpit la Judecată și am văzut mulţi monahi care erau duși înspre osândă și mulţi mireni care mergeau în Împărăţie». Din pricina aceasta Bătrânul se tânguia mereu cu inima și niciodată nu vroia să iasă din chilia sa. Dacă, însă, se întâmpla să iasă, silit de vreo trebuinţă, își acoperea chipul cu culionul.

pdf-logo