EverghetinosRomânesc

Everghetinos – Tema 12 (3) (Ρουμανικά, Romanian)

3 Σεπτεμβρίου 2009

everghetinosDespre faptul că părinţii iubitori de Dumnezeu trebuie să se bucure și să mulţumească atunci când copii lor sunt ispitiţi pentru Domnul. Mai mult, trebuie să-i îndemne spre lupte și primejdii pentru virtute

3. Din Viaţa Sfântului Alipie

Arzându-i inima de dragostea de Dumnezeu, marele Alipie căuta ce să facă în viaţa aceasta pentru a putea fi neîncetat, cu întreaga sa fiinţă, împreună cu Cel dorit, pentru a-L vedea în chip deslușit cu toată mintea și a se uni desăvârșit cu Dânsul. A socotit atunci să se lepede de toate, să plece departe de prieteni, rude, cunoscuţi și de cea care l-a odrăslit, alegând bunătatea isihiei. Gândul acesta i l-a încredinţat numai maicii sale, spunându-i: «Mamă, m-a cucerit un dor fierbinte să merg în părţile Răsăritului, acolo unde mulţi au ales vieţuirea în isihie, trăind în chip fericit și plăcut lui Dumnezeu. Petrece-mă pe calea aceasta și dă-mi ca ocrotire rugăciunile tale».

Auzind acestea, ea nu a pătimit nimic din cele femeiești, nu s-a folosit nici de văduvia ei, nici de singurătate, nici de lipsirea de un copil așa bun, lucru de neîndurat pentru mame; nu a spus nimic asemănător acestora, nici nu a făcut ceva pentru a vlăgui râvna [copilului] drag, pentru că ceea ce iubea într-adevăr nu era folosul ei, ci mai degrabă al băiatului. Dimpotrivă, și-a înălţat privirea și mâinile, adunându-și întreg cugetul în rugăciune, [și a spus]: «Du-te, fiule, du-te acolo unde te povăţuiește îndemnul Duhului. Căci iată Dumnezeu pentru care trăim și căruia te încredinţez, va trimite pe îngerul Său înaintea feţei tale și te va călăuzi după voia Sa; trimită ţie ajutor din locașul Său cel sfânt și din Sion să te sprijinească pe tine; să te îmbrace în platoșa dreptăţii și să îţi pună coiful mântuirii; să strălucească ca lumina de amiază dreptatea lucrărilor tale, pentru că L-ai iubit pe Stăpân mai mult decât pe părinţi și ţinutul strămoșesc». Se vădea a fi într-adevăr mamă a unui astfel de copil și, așezând de aceea virtutea mai tare decât firea, nu a încercat să facă sau să spună ceva nevrednic.

După rugăciune, fiul a cuprins gâtul mamei, iar mama l-a îmbrăţișat cu dor. Au vărsat amândoi lacrimi fierbinţi, s-au sărutat și apoi s-au despărţit. Iar mama s-a întors acasă, în vreme ce copilul a pornit pe calea mult dorită. Nu după multe zile, însă, s-a făcut vădită plecarea acestuia și, precum era de așteptat, s-au întristat cu toţii. Întâistătătorul Bisericii, de cum a aflat de întâmplare, nu a zăbovit și a pornit pe urmele lui. L-a ajuns la Evhaita, unde se săvârșea atunci hramul mucenicului Teodor, și l-a înduplecat cu rugăminţi, adăugând și lacrimi, să se întoarcă înapoi în ţinutul său. Mai mult, Sfântul a primit și în vis un semn dumnezeiesc, care-i poruncea să nu se întristeze nicicum pentru faptul că nu și-a atins scopul; cel ce i se arătase îi spunea că locul sfânt se află acolo unde își alege fiecare să vieţuiască cu cucernicie. Astfel, după cum a binevoit Hristos, rodul cel dulce a fost dat din nou ţinutului și pământului propriu.

După ce s-a întors înapoi, Alipie s-a urcat într-unul dintre munţii așezaţi la miazăzi de cetate și s-a zăvorât la început într-o colibă sărăcăcioasă, intrând în lupta ostenelilor nevoinţei. După ce a petrecut astfel o vreme și s-a deprins îndeajuns cu trudele virtuţii, nu i s-a mai părut potrivită vieţuirea aceasta de jos, pământească, ci, așa cum jinduise necontenit după cele înalte și dumnezeiești, a râvnit să se sălășluiască în loc mai înalt. Văzând într-unul din mormintele ce se aflau acolo un stâlp mic de înălţime, i-a acoperit vârful cu câteva scânduri și apoi și-a îngrădit trupul în acest sălaș, luptându-se cu schimbările potrivnice ale vremii. În nevoinţa aceasta îi era împreună lucrătoare, nu mai puţin sârguitoare, și mama sa, care nu se depărta nici o clipă de lângă dânsul.

Odată, duhurile viclene, pizmuind petrecerea aceea îngerească a Sfântului, s-au așezat în linie de luptă și au aruncat asupra lui atâtea pietre, încât scândurile care-l împrejmuiau s-au zdrobit sub loviturile lor, ieșind din îmbinări; iar una din pietrele acestea, cu adevărat mare, l-a izbit puternic în umăr. Voind să arate dracilor că socotește loviturile lor săgeţi de copii, după rugăciunea de dimineaţă a luat de la mama sa o teslă și, sfărâmând cu totul acoperișul de scânduri, l-a aruncat la pământ, ca să nu împiedice, zicea, mai mult loviturile pietrelor.

Mama a auzit zgomotul scândurilor și, când le-a văzut sfărâmate pe pământ, și-a lovit fruntea cu mâna și a spus: «De ce ai făcut lucrul acesta, fiule? De ce ţi-ai stricat locul acesta mic de veghe? Cum vei îndura frigul iernii? Ori furtunile și potopurile năprasnice de ploaie? Cum vei răbda razele soarelui de vară care ard ca focul?» Iar cuviosul a răspuns: «Cum, dar? Oare nu vom tremura [aici] de frig, mamă, pentru ca dincolo să ne încălzim? Nu vom îndura dogoarea zilei, ca să ne izbăvim de osânda focului veșnic, luând și plată vrednică de lucrare?» Cu aceste cuvinte și cu altele asemănătoare, a înduplecat-o pe mamă să-i îngăduie nu numai să scoată scândurile, ci să-și dezbrace și haina. Căci ea nu știa să se milostivească de fiul ei, atunci când îl vedea că pătimește pentru Hristos, cu toate că dragostea de mamă îi era puternică; își tăgăduia firea, ca să-L pună pe Dumnezeu înaintea celui născut dintr-însa.

Atunci îi putea vedea cineva cu adevărat bucurându-se: mama de preaiubitul ei copil și fiul de maica sa iubitoare de Dumnezeu; mai apoi și pe Acesta, slăvit cu râvnă de amândoi laolaltă. Căci cine nu a binecuvântat rodul cuvioasei aceleia? Sau cine, iarăși, nu a fericit obârșia unui asemenea fiu? Pentru că, în afară de alte fapte bune, rămânea precum am spus împreună cu copilul ei, slujind nevoilor lui. Își făcuse o colibă lângă stâlp și se lepădase de toate răsfăţurile vieţii, șezând acolo și desfătându-se ca în rai; iar prin truda mâinilor ei agonisea cele trebuincioase, îngrijindu-se totodată neîncetat de milostenie și de săraci. Odată, cineva i-a dat din cucernicie a treia parte din valoarea unei monede. A luat-o și, cu voia fiului, s-a dus în cetate să târguiască bucatele ce le erau de trebuinţă. După ce a isprăvit treaba și se întorcea înapoi, s-a înduioșat de rugăminţile săracilor și le-a dat tot ce avea. Când a văzut-o fiul că vine cu mâinile goale a întrebat-o: «Unde sunt cele ce ai târguit, mamă? Avem nevoie de ele». «La Dumnezeu, fiule, a răspuns, și la săraci; am fost încredinţată, însă, că și la noi. Fiindcă nu am socotit de cuviinţă să pun mai prejos de hrana noastră, jurămintele celor în nevoi și astfel să mă fac călcătoare de jurământ înaintea Dumnezeului celui viu. Mai mult, am crezut că și noi ne vom învrednici de milă, cu rugăciunile acelora». [Auzind] acestea, dumnezeiescul bărbat și-a binecuvântat mama ca fiu vrednic de aceasta și a primit cu bucurie cele întâmplate.