PsaltireaRomânesc

Everghetinos – Tema 12 (4) (Ρουμανικά, Romanian)

7 Σεπτεμβρίου 2009

everghetinosDespre faptul că părinţii iubitori de Dumnezeu trebuie să se bucure și să mulţumească atunci când copii lor sunt ispitiţi pentru Domnul. Mai mult, trebuie să-i îndemne spre lupte și primejdii pentru virtute

4. Din Viaţa Sfintelor Muceniţe Sofia, Pistis, Elpis și Agapis

Asemenea, și minunata Sofia le-a întărit spre nevoinţe și moarte pe cele trei fiice ale sale, Pistis, Elpis și Agapis, chiar înainte de mucenicie, cu îndemnuri pline de dragoste dumnezeiască. Apoi a fost de faţă la mucenicie și, privind caznele fiecăreia dintre ele, le dădea curaj prin cuvinte mângâietoare, până când le-a văzut pe toate săvârșite. S-a bucurat atunci mult și a adus mulţumită mare lui Dumnezeu. Trecând trei zile, după ce le-a îmbrăţișat trupurile, s-a dus și ea să fie laolaltă cu fiicele, făcându-se moștenitoare împreună cu ele a slavei cerești.

5. Din Martiriul Sfinţilor Patruzeci de Mucenici

Când cei patruzeci de Sfinţi Mucenici străbăteau arena muceniciei și, după ce stătuseră în lac o noapte întreagă și arătaseră dârzenie neîmblânzită în faţa gerului, au fost trași pe mal dis de dimineaţă pentru a le fi zdrobite picioarele cu ciomegele, mama unuia dintre aceștia a rămas lângă cei ce pătimeau, privindu-l pe fiul său. Căci acesta era mai tânăr decât toţi ceilalţi și ea se temea ca nu cumva tinereţea și dragostea de viaţă să-i stârnească frica și astfel să fie găsit nevrednic de ceata ostașilor și de cinstea lor. Stătea, așadar, cu privirea aţintită asupra lui și, cu înfăţișarea pe care o avea, cu ochii ei, îi insufla curaj. Întinzând mâinile spre acesta, îi spunea: «Copilul meu preadulce, de acum copil al Tatălui ceresc, rabdă puţin ca să devii desăvârșit; nu te teme de cazne, căci, iată, lângă tine stă Hristos în ajutor. Nimic împovărător, nimic dureros nu-ţi va mai ieși de acum în cale. Toate acelea au trecut, pe toate acestea le-ai biruit prin vitejia ta. Le urmează bucurie, desfătare, tihnă, veselie, de care vei avea parte împărăţind împreună cu Hristos; iar mie, cea care te-am născut, mi te vei face mijlocitor înaintea Acestuia».

După ce li s-au zdrobit picioarele, Sfinţii și-au încredinţat sufletele lui Dumnezeu. Iar soldaţii au adus căruţe, au pus în ele sfintele trupuri și le-au dus pe malul unui râu din vecinătate. Dându-și seama că tânărul acela Meliton după nume mai răsuflă încă, l-au lăsat acolo, cu nădejdea că va trăi. Însă când mama sa l-a văzut rămas singur, a socotit lucrul acesta mai degrabă moarte, atât pentru ea cât și pentru fiul ei. A trecut cu vederea neputinţa femeiască, și-a dat uitării simţirile inimii de maică, l-a ridicat pe fiul ei pe umeri și, cu mărime de suflet, a pornit pe urma căruţelor, având credinţa că acesta mai degrabă atunci va trăi, când îl va vedea mort și săvârșit. Pe când era dus în acest chip, Meliton și-a dat duhul; și atunci ea s-a despovărat de griji, tresăltând cu multă bucurie din pricina săvârșirii lui. A dus trupul mort al preaiubitului fiu până la locul unde se aflau trupurile Sfinţilor și l-a pus deasupra acestora, pentru a-l număra împreună cu ceilalţi; așa încât să nu fie despărţit de trupurile [mucenicilor] trupul al cărui suflet se grăbea să-l numere în rândul acelor suflete.

Slujitorii vrăjmașului au aprins un foc mare și au ars trupurile Sfinţilor. Iar apoi, dușmănind moaștele creștinilor, le-au aruncat în râu. Însă acelea s-au strâns la marginea unei râpe, prin iconomie dumnezeiască, de unde le-au luat mâini de creștini și ni le-au dăruit nouă ca o comoară neprădată.