EverghetinosRomânesc

Everghetinos – Tema 13 (3) (Ρουμανικά, Romanian)

25 Σεπτεμβρίου 2009

everghetinosCel care se leapădă de lume trebuie să vieţuiască în înstrăinare. Ce este înstrăinarea, care e folosul pe care îl aduce și care sunt locurile prielnice pentru nevoinţă

3. A Sfântului Diadoh [al Foticeei]

Sufletul nu poate dori să se despartă de trup atâta timp cât nu ajunge să fie întru totul nepăsător la toate câte-l înconjoară în lumea aceasta. Toate simţurile trupului sunt potrivnice credinţei; căci ele sunt legate de cele [vremelnice] de aici, în vreme ce credinţa făgăduiește numai bogăţia bunătăţilor ce vor să fie. Se cuvine așadar ca cel care se înstrăinează și se nevoiește să nu cugete vreodată la pomi umbroși cu ramuri bogate, la izvoare frumos curgătoare, ori la grădini îmbelșugate, nici la case arătoase, ori la petrecerea împreună cu rudeniile sale. și nici să-și aducă aminte dacă i s-au întâmplat de cinstiri din vreme de praznic, ci să se folosească cu mulţumire de ceea ce îi este de neapărată trebuinţă și să socotească viaţa asemenea unui drum străin, pustiu de orice pornire trupească. Numai dacă ne strâmtorăm astfel cugetul, putem să-l întoarcem în întregime pe urma vieţii veșnice. Pentru că văzul, gustul și celelalte simţuri, atunci când ne folosim de ele peste măsură, risipesc aducerea aminte a inimii. și cea dintâi care ne mărturisește aceasta este Eva. Fiindcă până când nu a privit la pomul oprit, își amintea cu grijă de porunca dumnezeiască. De aceea, încă se acoperea precum cu niște aripi cu dragostea dumnezeiască, necunoscându-și astfel goliciunea. Când, însă, a privit lemnul cu plăcere și s-a atins de el cu multă poftă, iar apoi a gustat din rodul său cu desfătare nestăpânită, îndată a fost ademenită spre împreunarea trupească, din pricină că era dezgolită; și alipindu-și de patimă toată dorinţa, a lăsat-o în voia desfătării de cele ale lumii acesteia, făcându-l și pe Adam părtaș greșelii ei, prin păruta dulceaţă a rodului. De atunci mintea omului cu anevoie își mai poate aduce aminte de Dumnezeu sau de poruncile Lui.

Noi, însă, privind pururea în adâncul inimii noastre, cu pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, să petrecem viaţa aceasta înșelătoare asemenea unor oameni lipsiţi de vedere; căci e propriu cu adevărat înţelepciunii duhovnicești să păzim pururi pofta privirilor neînaripată. Aceasta ne învaţă și Iov cel preaîncercat, spunând: ..dacă oare și inima mea a urmat ochiul meu. Iar lucrul aceasta este temelie și semn al unei înfrânări preaînalte.

4. A Sfântului Isaac Sirul

1. Lumea se aseamănă unei desfrânate care, cu pofta frumuseţii ei, îi atrage pe cei ce o văd să o dorească. Cel care-i prins și încâlcit cu dorul de lume, fie și în parte, nu poate să scape din mâinile ei, până ce nu-l despoaie de viaţă. Iar când îl golește de toate, îl dă afară din casă în ziua morţii; și atunci o cunoaște omul că a fost înșelătoare și amăgitoare.
De vrea cineva să iasă din lumea aceasta și să îi vadă cursele, să se depărteze de ea și atunci va avea puterea să îi vadă urâţenia.

2. În ce chip taie omul obișnuinţa de mai înainte și se deprinde să trăiască în lipsă și nevoinţă?
Trupul nu poate să trăiască fără cele care-i sunt de neapărată trebuinţă. Însă mintea îl împiedică de la răsfăţ și moleșeală, atât cât este cu putinţă, când e departe de cele care pricinuiesc moleșeala. Fiindcă atunci când vede pricinile răsfăţului și ale moleșelii, se trezește în el poftă înfocată și fie se întoarce iarăși la ele, fie are de luptat în războaie crâncene. Pentru aceasta și Mântuitorul nostru i-a poruncit celui care vrea să-i urmeze să se dezgolească mai întâi, să arunce de la el pricinile moleșelii și astfel să-l urmeze. De altminteri El Însuși, atunci când a început să se lupte cu diavolul, l-a războit în pustiu preauscat.
Și Pavel ne îndeamnă să ieșim din cetate, ridicând Crucea lui Hristos, atunci când spune: Să ieșim împreună cu Hristos, și să luăm ocara Lui. Căci El a pătimit în afara cetăţii. Fiindcă atunci când omul se desprinde de lume și de cele ale ei, uită grabnic de obiceiul lui de mai înainte și nu se ostenește multă vreme întru amintirea lor. În lupta aceasta ajută foarte mult ca în chilia monahului să domnească nevoia și lipsa, pentru ca ea să fie golită și deșertată de orice ar mișca într-însul pofta odihnei.
Atunci când pricinile moleșelii sunt departe de om, acesta e lipsit de primejdia războiului îndoit: lăuntric (prin gânduri) și din afară (prin simţuri). Ast­fel, omul care-i departe de cele ce duc la desfătare biruiește fără osteneală, spre deosebire de cel care are aproape ceea ce-i stârnește pofta. Omul e luptat în toate mădularele trupului. De aceea e dator să se păzească și să împuţineze răz­boiul împotriva lui.