Everghetinos – Tema 13 (4) (Ρουμανικά, Romanian)

Δημοσιεύθηκε: 29 Σεπτεμβρίου 2009 Κατηγορίες: Everghetinos, Românesc

everghetinosCel care se leapădă de lume trebuie să vieţuiască în înstrăinare. Ce este înstrăinarea, care e folosul pe care îl aduce și care sunt locurile prielnice pentru nevoinţă

5. Din Pateric

1. Era odată un oștean în Schitopol care săvârșea multe răutăţi și își întina în tot chipul trupul. [Cu harul lui] Dumnezeu, însă, s-a străpuns la inimă și s-a lepădat de lume. și-a zidit chilie în loc pustiu și ședea acolo, îngrijindu-se de sufletul său. Aflând unii dintre cunoscuţii săi, au început să-i trimită neîncetat pâini, curmale și toate de câte avea nevoie. Acesta, însă, când s-a văzut pe sine în odihnă, nelipsindu-i nimic, și-a zis: “Cu adevărat odihna aceasta ne scoate din odihna de dincolo. Fiindcă nu sunt vrednic de cea de aici”. Părăsindu-și chilia, a plecat de acolo, spunând: “Să mergem, suflete, spre necaz. Pâinea care mi se cuvine mie e hrana dobitoacelor, adică iarba care le e potrivită lor; căci faptele ce le-am săvârșit sunt cele ale dobitoacelor”.

2. A zis Avva Pimen: “Trebuie să fugim de cele trupești, adică de materiile care stârnesc patimile. Atunci când omul e aproape de războiul trupesc, se aseamănă unui bărbat care stă deasupra unei gropi adânci foarte. Vrăjmașul îl atacă pe acesta oricând vrea și îl prăvălește lesne în prăpastie. Dacă, însă, cineva este departe de cele trupești, se aseamănă unui bărbat aflat la mare depărtare de groapă. Acesta, chiar dacă vrăjmașul îl prinde și-l târăște înspre prăpastie ca să-l prăvălească în adânc, poate să se împotrivească, cerând totodată și ajutorul lui Dumnezeu. Iar ajutorul îi vine deîndată și îl smulge pe om din mâinile vrăjmașului”.

3. A povestit cineva că trei ostenitori, care aveau multă dragoste între ei, și-au ales chipuri osebite de vieţuire. Unul dintre ei a ales să-i împăciuiască pe cei învrăjbiţi, după spusa: Fericiţi făcătorii de pace; altul, să-i cerceteze pe bolnavi, iar altul a plecat în pustie ca să vieţuiască în isihie și să se nevoiască împreună cu Părinţii.

Primul dintre ei s-a ostenit mult din pricina neîncetatelor gâlcevi ale oamenilor și, neputând să le tămăduiască pe toate, s-a dat bătut și a plecat la cel care le slujea bolnavilor. L-a găsit, însă, și pe acesta descurajat, neavând puterea să împlinească porunca. S-au înţeles atunci amândoi să meargă la nevoitor, pentru a afla ce a găsit acela din lucrarea isihiei. Când l-au întâlnit, mai întâi i-au povestit despre cele ale lor, cum fiecare dintre ei a îndurat necazuri nenumărate, însă nu a putut să ducă la bun sfârșit lucrarea pe care și-a propus-o. Apoi l-au rugat și pe acela să le spună ce folos a avut din isihie. Iar fratele pune apă într-un vas și apoi le zice: “Luaţi aminte la apă!” și apa era tulburată. După puţină vreme, le zice iarăși: “Luaţi din nou aminte la apă!” Iar aceasta de acum se limpezise. Cum luau ei aminte, își văd chipurile în apă, ca într-o oglindă. și [fratele] le spune: “Astfel este și cu cel aflat printre oameni; din pricina tulburării, nu-și vede păcatele. Însă atunci când se îndepărtează de lume, așezându-se în loc pustiu, și i se liniștesc simţurile, își vede neputinţele. și, dacă vrea, se îndreaptă, cu împreună lucrarea harului lui Dumnezeu”.

4. A zis un Bătrân: “Pe drumul mare, bătut și umblat neîncetat, nu crește urmă de verdeaţă și, chiar de semeni, nu răsare nimic, ci numai pe un drum neumblat și nebătătorit. Tot astfel se întâmplă și cu noi; cât suntem încă în mijlocul celor materialnice ale lumii, mintea noastră este neîncetat cutreierată și necăjită de grijile din afară și nu poate să cunoască patimile ce sunt ascunse într-însa. Dacă, însă, se îndepărtează de risipire și de griji și se liniștește, atunci vede cum apar și încolţesc patimile înlăuntrul ei, patimi pe care mai înainte nu le știa, cu toate că întru acestea umbla și petrecea neîncetat”.

5. Un frate l-a întrebat pe un Bătrân: “E bine, Avva, să ne sălășluim în pustie?” și i-a răspuns Bătrânul: “Fiilor lui Israil, atunci când au lepădat risipirea pe care o aveau în Egipt și s-au sălășluit în corturi, li s-a făcut cunoscut cum trebuie să se teamă de Dumnezeu. Atunci când corăbiile sunt clătinate de valuri în largul mării, rămân fără lucrare; însă atunci când ajung la liman, se pot îndeletnici cu negoţul. La fel se întâmplă și cu omul; dacă nu iese din mijlocul tulburării și nu stăruie într-un loc liniștit, nu va primi niciodată cunoștinţa adevărului”. A întrebat iarăși fratele: “Ce să facă cineva, Părinte, ca să primească darul virtuţilor?” A răspuns Bătrânul: “Dacă cineva vrea să deprindă un meșteșug, se leapădă de orice grijă și se îndeletnicește numai cu acesta; rămâne lângă dascălul său, smerindu-se și crezându-se pe sine de nimic, și astfel deprinde meșteșugul. La fel și monahul: dacă nu leapădă orice îndeletnicire omenească, socotindu-se mai prejos și mai fără de minte decât toţi oamenii, dându-se în seama învăţătorului duhovnicesc, nu va dobândi deloc virtute”.

6. A povestit un Bătrân: “Când eram tânăr aveam un Părinte duhovnicesc care iubea să meargă în pustiile cele mai îndepărtate și acolo să vieţuiască în isihie. Într-o bună zi îi spun: “De ce pleci totdeauna în pustiuri, Avva? Mie mi se pare că cel ce rămâne în apropierea lumii, care vede [pricinile ispitelor] însă nu [le] ia în seamă de dragul lui Dumnezeu, are plată mai mare decât cel care nu vede de loc”. I-a răspuns Bătrânul: “Crede-mă, fiule, că până nu ajunge omul la măsura lui Moise, devenind aproape fiu al lui Dumnezeu, nu se folosește în lume. Eu încă sunt fiu al lui Adam; și la fel ca tatăl meu, dacă văd fructul păcatului îl poftesc îndată, îl iau, mănânc și mor. De aceea și Părinţii noștri plecau în pustiuri; căci acolo, negăsind materiile patimilor, le omorau lesne pe acestea”.

7. Zicea Avva Tithoes: “Înstrăinarea este să-și stăpânească omul gura, în orice loc s-ar afla”.

6. A Sfântului Efrem [Sirul]

Locul cu bună rânduială este asemenea unui liman liniștit. Aceia care n-au parte de cârmuire cad precum frunzele.

Print Friendly