RomânescΣυναξαριακές Μορφές

Sfântul Nifon al Constantianei (Ρουμανικά, Romanian)

23 Δεκεμβρίου 2009

În zilele împăratului Constantin cel Mare era în Constantinopol un boier al palatului împărătesc cu numele Savatie, care fiind iscusit în războaie, a fost ridicat de împărat la rangul de stratilat (general) în cetatea Mirupoliei. Deci mergând în locul acela, a fost primit de toţi cu multă cinste şi ceremonie şi mai ales de cel dintâi boier al cetăţii aceleia, cu numele Agapit. Agapit mergea adeseori la stratilat şi avea cu sine pe fiul său Nifon, care era copil ca de opt ani.

Într-una din zile, vorbind Savatie cu Agapit, voievodul l-a întrebat pe acesta dacă copilul ştie carte. Iar el a răspuns că nu ştie, fiindcă cetatea Mirupoliei era lipsită de dascăli. Voievodul a zis: „în Constantinopol se află dascăli iscusiţi şi dacă voieşti, trimite-l la casa mea să înveţe Sfintele Scripturi». Auzind aceasta, Agapit s-a bucurat foarte mult şi, mulţumind lui Savatie, i-a dat pe copil şi Savatie l-a trimis la Constantinopol în casa sa.

Deci mergând acolo Nifon, a fost primit cu dragoste de femeia lui Savatie şi a fost dat la un dascăl iscusit şi temător de Dumnezeu, numit Petre – care era preot şi locuia în casa voievodului -, ca să înveţe de la dânsul Sfintele Scripturi. Deci începând Nifon a învăţa, se sârguia cu multă osârdie. Şi aşa dor avea ca să înveţe, încât cea mai mare parte a nopţii zăbovea învăţând lecţiile sale. De aceea a învăţat mult, în puţin timp, pentru că era isteţ la minte şi se silea ca mai mult să se deprindă la învăţătură, având fericitul multă evlavie către cele dumnezeieşti. Şi era bun la obicei, blând şi smerit. Apoi alerga la sfintele slujbe ale Bisericii, ascultând ne voinţele mucenicilor ce se citeau şi minunându-se de osârdia şi mărimea de suflet pe care au arătat-o sfinţii. Apoi, unde afla vieţile sfinţilor cuvioşi şi ale mucenicilor, le citea cu multă dragoste şi luare-aminte şi avea de la dânsele mult folos. Pentru aceea iubea foarte mult liniştea, tăcerea, blândeţea şi smerenia, încât toţi se minunau, văzându-l că la o vârstă ca aceea copilărească, împinea lucrurile bătrânilor.

Cuviosul Nifon avea încă şi multă milostivire către săraci şi îi îngrijea cât putea, dându-le cele de trebuinţă. Şi auzind de la un oarecare bărbat duhovnicesc că, pe lângă celelalte fapte bune, se cuvine să păzească şi fecioria, zicea în sine: „Oare putea-voi să împinesc această faptă bună? Pentru că, a scăpa cineva de aprinderea trupului, îi trebuie mare silinţă. Cu toate acestea, de astăzi înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu mai privesc mai mult la faţă de femeie». Şi de atunci foarte mult lua aminte de sine şi nu mai privea la nici o femeie.

Iar după ce a crescut cu vârsta şi a sporit în fapte bune, şi-a adus aminte de părinţii săi şi de patria sa. Deci voia să pece de la Constantinopol, iar femeia stratilatului neavând fii şi văzând viaţa şi faptele bune ale lui Nifon, căuta să-l oprească acolo, ca să-l facă fiu de suflet şi moştenitor al averii lor. Şi neputând să-l îndupece la aceasta, fiindcă şi Nifon avea multă dorinţă să se ducă la părinţii săi, se afla în mare mâhnire. Şi văzând-o pe dânsa întristată mai-marele curţii sale şi aflând pricina, i-a zis ei ca să-i dea lui în purtare de grijă pe Nifon şi el îl va face să uite de părinţi şi de patria sa.

Deci luându-l pe el mai marele curţii, îl ducea la adunările altor tineri desfrânaţi şi răsfăţaţi. Iar Nifon, tânăr fiind şi fără răutate, ca să aibă o oarecare mângâiere în întristarea ce avea pentru părinţii săi, s-a dat la mâncări, la băuturi şi la benchetuiri, căci tinereţea cu uşurinţă se peacă la unele ca acestea şi adeseori, după judecata cea de obşte, vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi, întunecându-se la minte din beţie, cel mai înainte tăcut, liniştit, blând şi smerit s-a făcut mult vorbitor, bârfitor, ocărâtor şi luător în râs, cântător de cântece deşarte, jucător şi răsfăţat. Şi uitând cu totul părinţii, rudeniile şi patria sa, apoi părăsind şi sârguinţa învăţăturilor şi de lucrarea faptelor bune depărtându-se, se îndeletnicea cu totul în desfătări şi beţii.

Deci văzându-l pe dânsul un cucernic şi bun creştin, cu numele Vasile, într-o ticăloasă stare ca aceasta, îi zicea adeseori: „Vai, ţie, Nifone! Că eşti numai cu trupul viu, iar cu sufletul ai murit acum şi numai umbra ta umblă înaintea oamenilor». Dar Nifon nu băga în seamă cuvintele acelea, iar alteori începea a suspina şi a pânge pentru păcatele sale. însă fiind atras de obiceiurile cele rele, ca într-o mare se afunda în lucrurile cele necurate, deznădăjduindu-se de a sa mântuire şi zicând: „Eu de acum am pierit şi nu pot să mă mai întorc la pocăinţă; de aceea măcar aici să mă îndulcesc cu păcerile acestea pământeşti». Şi atât de mult îi împietrise diavolul inima lui, încât nici rugăciune nu putea să facă vreodată, având totdeauna în sine o piatră zăcând pe inima sa. Iar doamna aceea, unde îşi avea Nifon locuinţa sa, văzând viaţa lui răzvrătită, se mâhnea în sine, zicând: „Vai mie, de unde mi-a venit această năpastă!» Şi de multe ori îl certa, ocărându-l şi chiar bătându-l, însă el neîndreptat petrecea.

Şi aceasta s-a povestit spre arătarea milostivirii celei mari a lui Dumnezeu, care face om cinstit din nevrednic şi din păcătoşi face drepţi, şi cum că nu este păcat care să poată birui iubirea de oameni a lui Dumnezeu; apoi şi noi, păcătoşii, să avem chip ca să nu ne deznădăjduim prin înecarea întru multe fărădelegi, ci să ne îndreptăm prin pocăinţă, ca şi acesta care bine s-a îndreptat. Căci cel ce era vas al păcatului, acela, mai pe urmă, prin pocăinţa cea adevărată, s-a făcut vas ales al Sfântului Duh, precum îndată vom arăta.

Avea Nifon un prieten cu numele Nicodim, care venind şi privind cu mirare la faţa lui, s-a înspăimântat, însă tăcea. Apoi Nifon a zis: „Ce priveşti aşa la mine ca la un necunoscut?» Iar Nicodim a răspuns: „Crede-mă, frate, că niciodată nu te-am văzut într-acest chip precum te văd acum, căci faţa ta este înfricoşată ca de arap». Acestea auzindu-le, tânărul s-a înfricoşat şi s-a ruşinat, acoperindu-şi faţa cu mâna, apoi s-a dus mâhnit. Şi mergând pe cale îşi zicea: „Vai, mie, păcătosul, dacă în lumea aceasta sunt negru cu sufletul şi cu trupul, dar la judecata lui Dumnezeu cum voi fi? Cum mă voi arăta feţei lui Dumnezeu? Amar mie, pătimaşul, unde eşti acum suflete? Vai, mie, ce voi face, oare mă voi putea pocăi? Căci cum voi zice lui Dum­nezeu, miluieşte-mă, făcând atâtea lucruri nepăcute înaintea lui?»

Acestea şi mai multe zicând în sine, a venit acasă mâhnit şi necăjit şi se tulbura de gândurile cele potrivnice. Pentru că gândurile cele bune îi ziceau: „Fă rugăciune noaptea către Dumnezeu, că precum voieşte El, astfel să rânduiască cele pentru tine». Iar cele rele îi ziceau dimpotrivă, astfel: „De vei face rugăciune te vei îndrăci şi vei fi tuturor de râs». Şi i se aducea în minte frică de la diavolul, care îi tulbura sufletul foarte rău. Iar el, abia întărindu-se puţin, şi-a zis: „Când umblam în desfrânare, nici un rău nu m-a întâmpinat, iar acum când voiesc a mă ruga lui Dumnezeu, voi pătimi ceva rău? Blestemat să fii tu, necuratule şi vicleanule diavol, care-mi aduci unele ca acestea!»

Şi făcându-se noapte, s-a sculat din pat şi a început a pânge şi a se bate în piept, zicând: „Cum am vieţuit cu bună credinţă şi cu obiceiuri bune în anii mei cei dinainte, iar acum am murit, cumpit rănindu-mă cu păcatele! Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, mântuieşte-mă, ca nu cumva diavolul să răpească ca un leu sufletul meu, nefiind Cel ce izbăveşte».

Apoi stând el la rugăciune şi căutând către răsărit, iată a venit o negură întunecată ce s-a apropiat de dânsul şi l-a aruncat în boală şi în frică peste măsură. Atunci Nifon s-a înspăimântat şi zăcea în patul său, suspinând şi pângând pentru păcatele sale. Iar dimineaţa a venit în biserică şi, ridicându-şi ochii, a căutat spre icoana Preacuratei Fecioare Măria, Născătoarea de Dumnezeu. Şi suspinând, a zis: „Miluieşte-mă, apărătoarea creştinilor, ceea ce eşti cu dar dăruită, curată, ajută-mi pentru mila ta cea mare, că tu eşti nădejdea celor ce se pocăiesc». Acestea zicând, chipul Maicii Domnului a căutat la dânsul cu faţa veselă şi blândă.

Şi văzând Nifon această minune, s-a mirat şi a început a se bucura şi a se veseli cu inima. Apoi a zis: „O, adâncul iubirii de oameni a lui Dumnezeu, cât de mare este mulţimea milei Tale, Doamne, pe care o arăţi asupra celor ce greşesc înaintea Ta! Pentru aceea ai făcut şi pe Preacurata Maica Ta ca să fie rugătoare către mărirea Ta». Apoi, rugându-se mult şi sărutând cu dragoste icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a ieşit zicând în sine: „Vezi, ticăloase suflete, cât ne iubeşte Dumnezeu, chiar când noi singuri fugim de El. Iată, ne-a dat nouă spre apărare pe Preacurata Maica Sa, iar noi, chiar şi pe această ajutătoare, o trecem cu vederea». Şi astfel, mângâindu-se, a preamărit pe Dumnezeu.

După aceasta i s-a arătat diavolul în vedenie, în somn, în chipul unui copil, care-i era tovarăş întru fărădelegi şi stătea împotriva lui foarte supărat, ca şi cum ar fi fost în mare mâhnire. Spre acela căutând Nifon, a zis: „Pentru ce eşti aşa mâhnit?» Iar diavolul a răspuns: „Iată, trei zile sunt de când ai fost la prietenul tău Nicodim şi te-ai răzvrătit. Pentru aceasta mă întristez, că nu pot suferi a mă trece cu vederea». Nifon i-a zis: „Şi ce întristare ai tu?» Diavolul şi-a întors faţa şi nu i-a dat nici un răspuns, iar Nifon, deşteptându-se îndată, a priceput că diavolul se întristează pentru pocăinţa sa. Deci sculându-se degrabă a alergat la biserică şi, pironindu-şi mintea şi ochii către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a rugat până când iarăşi a văzut-o zâmbind şi a simţit în inima sa o păcere dumnezeiască.

Iar într-una din zile, mergând către biserică la rugăciune, a văzut un om făcând fărădelege pe cale şi l-a osândit în mintea sa. Şi venind în biserica lui Dumnezeu şi ridicându-şi ochii către icoană, după obicei, îndată a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu faţa înfricoşată şi posomorâtă, întorcându-se de către dânsul. Iar Nifon s-a spăimântat foarte şi căutând în jos, şi-a zis: „Vai, mie, pă­cătosul, numai o bucurie aveam, adică chipul tău, Stăpână Preasfântă, iar acum şi acesta îşi întoarce faţa şi nu ştiu pentru ce vină». Apoi, adunându-şi gândurile, abia şi-a adus aminte că a osândit pe cel ce păcătuia şi a priceput că pentru aceea Maica Domnului îşi întoarce faţa sa de la dânsul.

Deci, suspinând din adâncul inimii, a zis cu pângere: „Dumnezeule, iartă-mă pe mine păcătosul, căci iată, am răpit slava şi dregătoria Ta şi am osândit pe aproapele meu, mai înainte de a-l judeca Tu. însă miluieşte-mă, Stăpâne, căci spre Tine nădăjduieşte sufletul meu şi de acum nu voi mai osândi niciodată pe fratele meu». Acestea şi mai multe zicând cu lacrimi, a căutat iarăşi către icoană şi a văzut-o zâmbind ca şi mai înainte. De atunci cu mare pază a început a se feri de a mai osândi. Deci, totdeauna când i se întâmpa a greşi cu ceva, apoi Preacurata Maica lui Dumnezeu îşi întorcea faţa sa şi cu aceasta se osândea Nifon şi se îndrepta.

Odată, scoţând el apă cu ciutura, l-a împiedicat diavolul şi, alunecând cu amândouă picioarele, a căzut în puţ; şi afundându-se s-a apucat de ciutură şi a strigat: „Stăpână, ajută-mă!» Şi îndată s-a aflat în puţ pe un lemn, fiind nevătămat. De atunci, cunoscând că Născă­toarea de Dumnezeu îl păzeşte, a început de-a pururea a avea numele ei pe buzele sale. După aceasta, i s-a întâmpat a se îmbolnăvi, de la praznicul învierii lui Hristos până la ziua înjumătăţirii, şi într-acea boală nimic altceva nu zicea, decât numai: „Slavă Dumnezeului meu, slavă Ajutătoarei mele, Preacuratei Fecioare Măria». Iar luni, mai înainte de miercurea înjumătăţim, s-a rugat, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, învredniceşte-mă a mă împărtăşi cu Sfintele Taine în ziua înjumătăţirii, pentru că foarte însetat este sufletul meu a se sătura de preacurat Trupul Tău».

Iar după ce a adormit, i s-a făcut lui vedenia aceasta: Două femei preastrălucite treceau pe lângă patul lui, în asemănarea purtă­toarelor de mir; una era îmbrăcată în porfiră şi ţinea o stâlpare de măslin, iar cealaltă, asemenea ei, mergea în urmă, purtând un vas mic pin de sfinţenie. Ea mai ţinea şi o papură muiată în untdelemn sfânt şi venind către pat a stat. Şi a zis cea îmbrăcată în porfiră către cealaltă: „Vezi, Anastasio, de ce pătimeşte tânărul acesta?» Anastasia a răspuns: „Acesta pătimeşte de focul limbii sale, căci atunci când era sănătos, gura lui nu era îngrădită, şi acum se pedepseşte de Domnul ca să nu se osândească împreună cu lumea dincolo, fiindcă foarte mult îl iubeşte Dumnezeu şi-l ceartă; iar tu, doamnă, de voieşti, miluieşte-l şi ajută-i lui».

Apoi cea îmbrăcată în porfiră a răspuns: „îl voi milui, numai să-l duci unde mergem şi noi». Deci, luându-l de mână Anastasia, l-a dus în biserica Sfinţilor Apostoli. Apoi a zis către dânsa cea cu porfiră: „Ia untdelemn din candela ce arde în altar şi-l unge de la cap până la picioare». Iar aceea, ungându-l, a zis: „Vezi, stăpână, iată am făcut după porunca ta». Cea cu haina de porfiră a zâmbit şi a zis: „Acesta este semnul milostivirii pentru care am venit». Atunci i-a dat lui Nifon stâlparea cea de măslin, pe care o ţinea în mână, şi i-a zis: „Vezi şi cunoaşte că stâlparea aceasta este din darul Domnului şi o dau ţie, pentru că acum a vărsat preaînduratul Dumnezeu mila Sa asupra ta. Iar tu de acum înarmează-te împotriva diavolilor şi vei călca pe dânşii ca pe nişte trestii şi fân».

Iar Nifon i s-a închinat la picioare şi, deşteptându-se, a cunoscut că vedenia aceea a fost binecuvântarea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, apoi îndată s-a făcut sănătos şi a început a umbla. Iar a doua zi, marţi, s-a întărit cu hrană, apoi în ziua înjumătăţirii, venind în biserică cu multă bucurie, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine.

Astfel fericitul Nifon îndreptându-şi viaţa cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a lepădat de lume şi s-a făcut monah. Şi se sârguia întru mari nevoinţe şi osteneli, omorându-şi trupul, supunându-l duhului şi petrecându-şi zilele sale în lacrimi şi în aspră pocăinţă. Apoi îşi punea pază gurii sale, foarte mult păzindu-se de cuvinte deşarte şi cu atât mai vârtos de cuvinte necurate sau de dosădiri şi de clevetiri. După aceea şi-a făcut orânduială ca să se lovească cu pumnul de câte patruzeci de ori, dacă i s-ar mai întâmpa vreodată a mai grăi vreun cuvânt netrebnic sau de hulă. Apoi, punând o piatră în gură, o purta multă vreme, zicând către sine: „Mai bine îţi este ţie, nelegiuitule, a mânca piatră, decât a grăi vreun cuvânt rău».

Şi adeseori se închidea în coliba sa şi, dezbrăcându-se de haine, se bătea peste tot trupul său; şi-atât se rănea, încât uneori şi carnea cădea de pe dânsul, dar astfel se înarma tare împotriva vrăjmaşului celui nevăzut. Dar şi acela mult război făcea cu dânsul, făcându-i ispită şi vrând a birui bărbăţia lui nebiruită.

Căci pe când se ruga, i se arăta diavolul, uneori în chip de pasăre, sărind pe dinaintea lui; iar alteori în chip de câine negru, repezindu-se asupra lui ca să-l înfricoşeze şi să-i curme rugăciunea, dar el îl izgonea cu semnul Sfintei Cruci.

Când era flămând, diavolul îi aducea felurite bucate de peşte şi de carne şi mâncăruri dulci, iar fericitul zicea: „Bucatele nu ne vor pune pe noi înaintea lui Dumnezeu. Singur mănâncă, diavole, bucatele tale sau du-le acolo unde îşi au oamenii pântecele ca pe un-Dumnezeu». Când priveghea sfântul, diavolul îi aducea dormitare şi somn fără măsură, dar simţindu-l fericitul, lua un băţ şi se bătea tare, zicând: „Ţi-am dat de mâncare şi de băut, iar tu voieşti să şi dormi? Iată eu cu toiagul te voi odihni pe tine».

Odată, simţind în sine război trupesc, toată săptămâna n-a gustat din pâine şi se chinuia cu foamea şi cu setea până când a omorât în sine patima cea vătămătoare. Iar când înseta mult, turna apă într-un vas şi-l punea înaintea sa şi căutând la dânsul zicea: „Cât este de dulce această apă!» Şi luând puţină apă în gură, o simţea cu limba, dar o vărsa pe pământ. însă diavolul, nesuferind atâta răbdare ca a fericitului, a strigat cu mare glas: „M-ai biruit, Nifone». Dar Sfântul Nifon, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, iar nu cu nevoinţele sale şi cu înfrânarea, socotind de unde vine biruinţa asupra diavolului, îi răspundea: „Nu te biruiesc eu pe tine, ci puterea Dumnezeului nostru, Care păzeşte pe robii Săi».

Apoi a îngăduit Dumnezeu asupra Cuviosului Nifon o ispită, pentru ca, lămurindu-se ca aurul în ulcea, să se afle vrednic de darul Lui. Iar ispita a fost aceasta, că i s-a întunecat mintea patru ani, prin lucrarea diavolească. Căci odată, stând la rugăciune de cu seară până dimineaţa, a auzit deodată un zgomot ca de tunet, mergând din dreapta, până în stânga. Iar sfântul s-a înspăimântat şi se gândea ce-o fi. Şi îndată a venit diavolul răcnind cu multă îngrozire şi mânie şi atât de mult a înfricoşat pe sfântul, încât şi mintea i s-a întunecat.

Şi abia venindu-şi în simţire, a vrut să se roage şi să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, dar diavolul a năvălit asupra lui, zicând: „Lasă rugăciunea şi nu mă voi mai lupta cu tine». Iar fericitul i-a răspuns: „Nicidecum nu te voi asculta, duhule necurat. Dacă ţi-a poruncit Dumnezeu ca să mă pierzi, apoi cu mulţumire primesc aceasta, iar de nu, cu ajutorul Celui preaînalt, degrabă te voi birui pe tine». Iar diavolul a zis: „Te-ai înşelat, Nifone, nu există Dumnezeu; căci unde este El?»

Şi aceasta îi zicea mereu diavolul, răzvrătindu-i mintea şi întunecându-i-o. Iar sfântul răspundea: „Tu, diavole, grăieşti ca nebunul, căci nebunul a zis întru inima sa: Nu este Dumnezeu». Şi voia să facă rugăciunea, dar nu putea, căci cu buzele grăia, iar mintea sa i se răzvrătea. Atunci sfântul era în mare mâhnire, având mintea întunecată şi cu aceasta s-a lipsit şi de înţelegerea omenească, păti­mind astfel. Iar când îşi venea puţin în simţire, diavolul nu înceta zicând: „Nu este Dumnezeu». Atunci sfântul zicea: „Chiar de voi fi desfrânat, chiar de voi ucide şi chiar de voi face orice alt rău, de Hristosul meu nu mă voi lepăda». Iar diavolul iarăşi zicea: „Ce grăieşti, oare este Hristos? Nu este Hristos! Eu singur ştiu toate şi împărătesc peste toţi. Ţie cine ţi-a spus că este Dumnezeu sau Hristos?» Şi sfântul răspundea: „Nu mă vei putea înşela pe mine, stăpânire întunecată; depărtează-te de la mine, vrăjmaşule a toată dreptatea». Iar diavolul nu se depărta, ci se lupta cu dânsul şi îi întuneca mintea, silindu-l a zice: „Nu este Dumnezeu».

Aşa a petrecut sfântul patra ani, luptându-se cu diavolul şi silindu-se la rugăciune. Iar odată, rugându-se şi îndoindu-se de este Dumnezeu, a căutat către icoana Mântuitorului şi suspinând din adâncul inimii, şi-a întins mâna spre icoană, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lăsat pe mine? Vesteşte-mi dacă eşti tu Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, ca să nu mă pec către sfatul vrăjmaşului». Acestea zicând, a văzut faţa lui Hristos pe icoană strălucind ca soarele şi a primit miros de bună mireasmă. Apoi cuprinzându-se de spaimă, s-a aruncat la pământ zicând: „Stăpâne, iartă-mă că te-am ispitit îndoindu-mă de Tine, Dumnezeul meu; iată, de acum cred că Tu singur eşti Dumnezeu şi Ziditor a toată făptura».

Şi pe când zăcea pe pământ, şi-a ridicat ochii şi a privit icoana Mântuitorului, unde a văzut un lucru minunat: chipul Stăpânului îşi întorcea ochii ca un om viu şi se mişcau şi sprâncenele Lui, iar Nifon a strigat: „Bine este cuvântat Dumnezeul meu şi bine este cuvântat numele slavei Lui, acum şi în veci, amin». De atunci a venit peste dânsul darul lui Dumnezeu, sfârşindu-se acum al patrulea an al ispitei aceleia şi totdeauna se arăta cu faţa veselă şi luminată. Iar unii ziceau: „Oare ce s-a întâmpat acestuia, că multă vreme a umblat posomorât, iar acum se bucură şi se veseleşte?»

Deci sfântul a luat îndrăzneală asupra diavolilor, de care se batjocorise, zicându-le: „Unde sunt acei care ziceau că nu este Dumnezeu?» Şi-i biruia pe dânşii cu rugăciunea neîncetată. Apoi aducându-şi aminte de păcatele sale cele mai dinainte, zicea în sine: „Să mergem în biserică, păcătosule Nifon, ca să ne mărturisim păcatele noastre Domnului, că acolo ne aşteaptă Părintele îndură­rilor». Deci, apropiindu-se de uşile bisericii, şi-a ridicat mâinile în sus şi a strigat cu suspinare amară: „Primeşte-mă, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pe mine cel mort cu sufletul şi cu mintea. Primeşte pe hulitorul şi păcătosul, pe cel necurat cu sufletul şi cu trupul; primeşte pe neprietenul cel fără de ruşine. Nu-ţi întoarce faţa Ta şi nu zice: Nu ştiu cine eşti. Ci ia aminte la glasul rugăciunii mele şi mă mântuieşte, ca Cel ce nu voieşti moartea păcătosului. Şi nu te voi lăsa nici nu mă voi depărta de la Tine, până când mă vei auzi şi îmi vei da iertare păcatelor mele».

Aşa rugându-se el, s-a făcut deodată un sunet mare din cer şi a văzut uimit în nori o faţă de bărbat preastrălucit, având mâinile întinse înaintea lui, cu care cuprinzând pe fericitul – precum altădată părintele pe fiul cel desfrânat -, săruta grumajii lui, zicând: „Bine ai venit aici, fiul meu cel necăjit, că mult am suspinat, mult m-am mâhnit de tine, încât ardea inima mea, aşteptând până când te vei întoarce la mine, seara şi dimineaţa. Acum mă bucur şi mă veselesc văzând că te întorci către mine cu toată inima». Acestea mai pe urmă le-a spus Nifon ucenicului său, pângând foarte mult.

După aceasta, iarăşi rugându-se, i s-a arătat îngerul lui Dum­nezeu ţinând un pahar pin cu mir, pe care l-a turnat deasupra capului său şi s-a umput de bună mireasmă locul acela. Asemenea şi când se bătea pe sine, peste tot trupul rănindu-se, îngerul coborându-se, tămâia împrejurul lui, umpând de bună mireasmă locul acela.

Deci fericitul Nifon, atât de luminaţi îşi avea ochii minţii, încât cunoştea tainele inimii omeneşti şi cu îngerii vorbea ca şi cum ar vorbi cu nişte prieteni ai săi şi vedea pe diavoli cu ochii. Odată, venind din biserica Sfintei Anastasia către coliba sa, a văzut lângă porţile casei unei femei desfrânate pe un înger în chip de tânăr pângând foarte mult. Iar sfântul l-a întrebat pentru pricina pângerii lui. El a răspuns: „Eu sunt trimis de la Dumnezeu aici spre păzirea unui om, care acum se odihneşte în casa aceasta cu o desfrânată şi mă mâhneşte foarte mult, pentru că nu voiesc a vedea fărădelegea ce o face. Deci cum nu voi pânge, văzând în ce fel de întuneric a căzut chipul lui Dumnezeu?» Iar fericitul a zis către dânsul: „Pentru ce nu-l cerţi pe el, ca să înceteze de a mai păcătui?» Şi îngerul a răspuns: „Nu am loc ca să mă pot apropia de dânsul, că, de când a început a păcătui, este rob al diavolilor şi eu nu mai am acum stăpânire asupra lui; pentru că Dumnezeu a făcut pe om stăpân pe sine, arătându-i calea cea strâmtă şi cea largă, ca să umble pe oricare va voi».

Atunci Sfântul Nifon zicea către ucenicul său: „Nimic nu este mai înrăutăţit decât păcatul desfrânării, însă desfrânatul de se va pocăi îl primeşte Dumnezeu, mai degrabă decât pe alţi nelegiuiţi, de vreme ce păcatul acesta este din fire, prin îndemnare diavolească; şi se izgoneşte această patimă cu rugăciunea cea cu sârguinţă şi cu mult post, precum şi cu alte chinuri ale trupului».

După aceea, sfântul vedea şi cum diavolii, umblând prin popor, ispitesc pe oameni, aducând osândiri, clevetiri, sfezi şi alte feluri de mâhniri. Odată a văzut un bărbat împinindu-şi lucrul său şi iată a venit un arap la dânsul, care a început a-i şopti la ureche. Şi era un alt om lucrând nu departe de dânsul, iar diavolul venind i-a şoptit şi aceluia la ureche. Atunci ei, lăsându-şi lucrul, au început a se sfădi, iar fericitul, sculându-se, a zis: „O, vicleşug drăcesc! cum semeni tu vrajbă între oameni!»

Altădată a năvălit diavolul asupra lui cu mărire deşartă, zicând: „De acum vei face semne şi se va mări numele tău în tot pământul, pentru că ai păcut lui Dumnezeu». Iar fericitul a zis către diavolul acela: „Aşteaptă, că iată îţi voi arăta ţie semn». Şi aflând o piatră înaintea sa a zis: „Ţie îţi grăiesc, piatră, du-te de aici şi mută-te mai în încolo». Dar piatra a stat neclintită. Atunci sfântul a zis către diavol: „Iată darul tău, diavole!» şi a scuipat în faţa lui. Apoi s-a rugat şi îndată a pierit diavolul.

A mai văzut altădată un oarecare om duhovnicesc, mergând înaintea sa, căruia urmându-i un arap îi dădea gânduri necurate şi hulitoare. Iar bărbatul acela, pricepând lucrarea cea diavolească, adeseori se întorcea şi scuipa asupra diavolului. Iar fericitul a zis către duhul cel viclean: „încetează, diavole, de a mai supăra pe robii lui Dumnezeu, că ce folos ai de va merge sufletul acesta în pierzare?» Răspuns-a diavolul: „Nu am nici un folos de aici, ci avem poruncă de la împăratul nostru şi de la domnii cei ce stăpânesc peste noi, ca să ne luptăm cu oamenii. Căci de ne află domnii noştri neluptându-ne cu creştinii, apoi tare ne bat».

Iarăşi a văzut fericitul pe un oarecare monah mergând şi şoptind rugăciune, iar din gura lui ieşea văpaie de foc, care ajungea până la cer. Atunci mergea şi îngerul lui cu dânsul, având în mâini o suliţă de foc, cu care izgonea diavolii de la monah.

Odată, sosind praznicul învierii lui Hristos, în seara Sâmbetei celei mari, stând Nifon în biserică cu poporul, a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu cu Apostolii şi cu mulţime de sfinţi venită în biserică, şi căutând ca o maică asupra poporului ce sta înainte. Şi dacă vedea pe cineva îngrijindu-se pentru mântuirea sa, foarte se bucura; iar de vedea pe unii din cei nepurtători de grijă pentru mântuirea lor, clătina din cap şi pângea. Insă, pentru toţi întinzându-şi mâinile, se ruga lui Dumnezeu ca toţi să câştige mântuirea. Cuviosul văzând aceasta, s-a umput de nespusă bucurie, pentru că Preacurata Născătoare de Dumnezeu nu se desparte de creştini, ci de-a pururea le ajută. Şi aceasta şi însuşi lui îi era lui mare ajutătoare şi apărătoare. Căci odată odihnindu-se, a venit diavolul ţinând în mâini o armă şi s-a repezit asupra lui vrând să-l omoare; dar a fost oprit de puterea lui Dumnezeu şi n-a putut să facă sfântului nici un rău. Apoi a fugit scrâşnind din dinţi şi zicând: „O, Măria, tu totdeauna mă izgoneşti de la acest om aspru!»

Apoi cuviosul avea şi dar în buzele sale, că învăţa cele de folos şi mângâia pe cei mâhniţi. Un frate a venit la sfântul, mâhnindu-se şi zicând: „Ce voi face, părinte, că mă supără foarte mult duhul hulei, încât chiar când mănânc, beau sau când stau la rugăciune, îmi pune în inimă uneori eresuri, alteori hule grele asupra Domnului meu Iisus Hristos şi asupra Preacuratei Lui Maici, precum şi asupra sfintelor icoane; şi mă tem ca nu cumva să se pogoare foc din cer şi să mă ardă de viu».

Sfântul a răspuns: „Primeşte, frate, curaj, căci marea când în­spumează, multe valuri înalţă şi bate în piatră, dar valurile se întorc iarăşi în mare; asemenea şi gândurile cele rele, care năvălesc de la diavol, se apropie de cugetul omenesc. Deci, dacă ascultă cineva sfatul cel rău şi urmează lui, acela piere; iar dacă cineva nu se învoieşte cu gândurile hulei, ci mai vârtos se îmbărbătează şi se împotriveşte lor, acela izgoneşte pe diavol. Apoi răutatea se întoarce pe capul diavolu­lui, iar omul acela primeşte cunună. Şi tu, fiule, rabdă, împotrivindu-te diavolului cu rugăciunile şi cu postul, şi degrabă va fugi de la tine. Apoi te păzeşte de clevetire şi de mânie, că acestea mai vârtos nasc hulele». întărind astfel pe acel frate, l-a liberat cu pace.

Altădată, sfătuind cuviosul pe cei ce veneau la dânsul ca să audă cuvânt de mântuire, între altele ce le spunea, le-a zis şi aceasta: într-o cetate era un om cucernic şi temător de Dumnezeu, care făcea multe faceri de bine celor de aproape şi îi iubea pe toţi ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu. Iar aceia, din lucrarea vicleanului, urau foarte mult pe făcătorul lor de bine şi unii îl socoteau ca pe un om cu obicei rău, iar alţii ziceau că este eretic, şi-l vorbeau de rău fără nici o sfială. El auzind acestea, se bucura şi mulţumind lui Dumnezeu, zicea pentru ei această rugăciune: „Doamne, fă milă celor ce mă urăsc, celor ce mă vorbesc de rău şi mă ocărăsc şi să nu-i pedepseşti pentru mine, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să vie. Zdrobeşte pe diavolii cei răi, care se ridică asupra mea şi precum nu Te-ai întors de la mine când am păcătuit, aşa să nu Te întorci nici de la cei care mă ocărăsc şi mă vorbesc de rău pe mine, netrebnicul, robul tău; ci întoarce-i şi-i mântuieşte cu nemărginita Ta milă, ca să se slăvească Preasfânt numele Tău în veci, amin». Şi într-acest chip făcând el, a scăpat de patima vorbirii de rău, iar cei ce-l vorbeau de rău, văzând dragostea lui către dânşii, şi-au venit în simţire şi s-au îndreptat.

Apoi zicea şi aceasta: „Cei ce voiesc să afle milă de la Dumnezeu, se cuvine să se roage des şi să nu lase mintea lor să se risipească la alte lucruri, ci s-o adune şi s-o aibă în rugăciunea lor. Să alerge la sfinţitele slujbe ale Bisericii şi să asculte dumnezeieştile cuvinte cu mare luare-aminte şi cucernicie. Apoi să nu vorbească cu r alţii şi să râdă, nici să citească sau să cânte cu slavă deşartă, răcnind fără rânduială; căci cu unele ca acestea, în loc să milostivească pe Dumnezeu, îl mânie foarte mult». Şi când voia să vorbească cu cineva din cei ce veneau la dânsul şi-l rugau pentru vreo sfătuire folositoare de suflet, întâi le făcea metanie, zicând: „Iertaţi-mă, fraţilor, că eu fiind orb, voiesc să povăţuiesc pe alţii, silit fiind de dragostea voastră». Apoi le vorbea cu mare smerenie cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.

Un frate a întrebat pe sfânt: „Pentru ce cei vechi şi-au petrecut viaţa lor în pace, iar noi trăim acum în multe tulburări şi necazuri?» Sfântul a zis: „Aceia aveau multă dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi păzeau dreptatea şi adevărul; şi când voiau să aducă vreun dar lui Dumnezeu sau să dea milostenie săracilor, ei dădeau toate cele bune, curate şi neîntinate de tot vicleşugul şi nedreptatea. Pentru aceasta petreceau în pace şi Dumnezeu îi asculta în toate, pentru care-L rugau. Iar noi facem cele potrivnice şi ne iubim pe noi înşine mai mult decât pe Dumnezeu şi decât pe aproapele, şi nu păzim nici dreptatea, nici adevărul, ci petrecem în nedreptate şi vicleşug. Iar pe toate cele bune le voim pentru noi, socotind pântecele ca pe un dumnezeu şi îi slujim lui. Şi câte sunt proaste şi netrebnice, pe acelea le aducem lui Dumnezeu şi le dăm săracilor. Pentru aceasta nu ne ascultă Dumnezeu de ceea ce-L rugăm şi pătimim multe necazuri şi ispite».

Un tânăr îmbunătăţit s-a dus la sfânt şi l-a rugat să-i spună un cuvânt mântuitor de suflet. Iar sfântul i-a zis: „Dacă doreşti, fiule, să mântuieşti sufletul tău în mijlocul oamenilor, ţi se cuvine să păzeşti acestea: să nu vrăjmăşeşti, nici să urăşti cândva pe cineva, să nu osândeşti, să nu vorbeşti de rău, să nu socoteşti niciodată că petreci viaţă îmbunătăţită şi să nu cugeti înalt. Să nu zici sau să gândeşti că cutare petrece bine şi cutare rău, ci să ai pe toţi cu una şi aceeaşi socoteală şi cu inimă curată, ca pe nişte mădulare ale lui Hristos. Să nu voieşti a asculta pe cei ce vorbesc de rău, să fii zăbavnic a vorbi şi grabnic la rugăciune, să nu te răzbuni, nici să urăşti pe acela care te-a păgubit de ceva sau te osândeşte, ci să-l ierţi şi să-l miluieşti, ca pe un făcător de bine al tău. Să-ţi socoteşti totdeauna păcatele tale, să te osândeşti, să te ocărăşti, să te vrăjmăşeşti pe tine. Să fii smerit şi curat cu sufletul şi cu trapul de toată întinăciunea, să fii blând, domol, paşnic, blajin tuturor, bun, milostiv şi îndurat, împodobit cu toată dreptatea şi adevărul. Să te socoteşti pe tine mai rău decât toţi oamenii, precum şi eşti cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. Că toată dreptatea noastră este ca o cârpă lepădată şi nici stelele nu sunt curate înaintea Lui.

Să nu te năluceşti că âi ajuns la măsuri înalte, ci să zici totdeauna în sinea ta: «Ştii, ticăloase suflete, că am întrecut şi pe diavol cu păcatele şi nici un lucra bun n-am făcut niciodată. Vai, nouă! Ce avem să pătimim!» într-acest chip cu jale să grăieşti şi să te umileşti totdeauna. Iar rugăciunea ta să fie ca a vameşului, cu mare smerenie şi zdrobire de inimă şi mintea ta să fie la cuvintele acelea, cu care se roagă gura ta. Apoi să zici totdeauna şi aceasta: De cele ascunse ale mele, Doamne, curăţeşte-ma şi de cele străine fereşte pe robul Tău. Şi toată grija şi sârguinţa ta să fie pentru mântuirea sufletului tău, iar pentru cele trebuincioase trupului se îngrijeşte Dumnezeu, după cum făgăduieşte însuşi în Sfânta Evanghelie. Şi dacă doreşti să te duci în împărăţia cerurilor, îţi trebuie să fii slobod de toate lucrurile cele materialnice. Căci cel ce este împresurat cu multă materie, degrabă se va cufunda în adânc». Acestea zicând către acel tânăr bun, l-a liberat cu pace.

Mai spunea încă şi aceasta către fraţi, că patima trupului se biruieşte cu puţină mâncare şi cu priveghere. Şi că toate patimile fiind diavoli, se izgonesc cu postirea şi cu privegherea, precum a zis Domnul. Şi altele zicea sfântul spre folosul fraţilor, căci avea către toţi multă dragoste şi dorea ca toţi să se mântuiască. De aceea zicea, că avem datoria să iubim, să ne milostivim şi să miluim pe fraţii noştri, eu cele ce ne-a dăruit nouă Dumnezeu, dacă voim să se milostivească şi să ne miluiască şi pe noi Domnul în ziua judecăţii.

Ascultaţi încă şi aceasta pe care o povestea sfântul şi vă minu­naţi: „După ce mi-am venit în simţirea păcatelor mele şi am început să fac lucrurile pocăinţei, nu erau încă trecuţi trei ani, şi într-o seară mi-a venit un gând, că am atâta vreme de când mă rog lui Dumnezeu şi până acum nici un dar nu mi-a dat; căci am întinat Sfântul Botez cu păcatele mele şi pentru aceasta nu mă ascultă Dumnezeu. Şi acestea socotindu-le eu în întristarea mea, am adormit şi am văzut în vedenie că eram într-o biserică preafrumoasă, în care Domnul nostru Iisus Hristos şedea pe scaunul slavei Sale. Şi dacă L-am văzut, mi-am înălţat mâinile spre El şi mă rugam, zicând: Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi să nu treci cu vederea cererea mea, şi celelalte din psalm. Şi Domnul, pecându-şi capul, asculta rugăciunea mea, iar eu îl rugam să izgonească de la mine duhul cel rău al temerii, şi Domnul mi-a zis: «Am auzit rugăciunea ta şi să fie după cererea ta».

După puţin mi-a zis iarăşi: «Nifone, Nifone, în seara aceasta M-ai întristat cu ceea ce ai zis în gândul tău, că adică Mă rogi de atâta vreme şi nici un dar nu ţi~am dat. Nu eşti tu care mă rogi în toate zilele să nu te slăvesc pe pământ? Deci apoi ce dar să-ţi dau, ca să nu te slăveşti de oameni? Darul limbilor, ori darul proorociei, ori darul tămăduirilor şi celelalte? Dar tu nu le voieşti, nici nu le ceri, ca să nu te slăvească oamenii pentru dânsele. Dar acela pe care îl ai, spune-Mi, oare nu este dar? Aerul care îl răsufli, nu este dar? Cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele, nu vi le-am dat în dar? Ce Mi-aţi dat voi oamenii pentru ele? Nimic. Şi lucrul cel mai rău este că în loc de răspătire, voi M-aţi scuipat, M-aţi pălmuit, M-aţi bătut cu bice şi pe cruce M-aţi pironit, cu oţet şi cu fiere M-aţi adăpat şi câte rele nu Mi-aţi făcut, pe care voi înşivă le ştiţi. Dar Trupul şi Sângele Meu pe Care vi le-am dat vouă, nu sunt un dar? Toate bună­tăţile pământului ce sunt? Păsările cerului, peştii mării şi celelalte, nu sunt daruri? Şi că am murit şi M-am îngropat pentru dragostea voastră, că v-am slobozit din iad şi v-am aşezat întru împărăţia Mea, acesta nu este dar? Şi cine altul v-a făcut unele ca acestea şi atâtea bunătăţi? Deci cum zici că nu ţi-am dat nici un dar? Caută chiar şi acum şi vezi duhul temerii, cum este legat».

Deci căutând eu, am văzut în dreptul meu un taur legat de un par, atât de strâns, încât nu putea nici să se clintească; ci numai îşi sălbăticea ochii şi căuta într-o parte şi într-alta, cum să mă rupă. Şi de atunci mai mult, cu dumnezeiescul ajutor, m-am liberat de patima temerii, care de tânăr mă stăpânea foarte mult, şi când voiam să mă duc la biserică noaptea, ori altceva lucru bun să fac, îmi era mare frică. încă şi în somn îmi arăta nenumărate rele şi cu covârşire mă înfricoşa. Iar din vremea aceea, m-am liberat de patima temerii şi am preamărit pe Dumnezeu».

Încă nici de darul tămăduirilor nu s-a lipsit cuviosul, căci a venit la dânsul o femeie având durere de măsele, şi s-a rugat de sfânt ca să o tămăduiască. Iar el a zis: „O, maică, noi suntem oameni păcă­toşi şi necuraţi şi nu putem să te tămăduim, de nu va face Dumnezeu milă cu tine». Şi acestea zicând şi intrând în biserică, s-a rugat, apoi luând untdelemn din candela Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a uns faţa ei peste toată umflătura şi îndată a încetat durerea şi, vindecându-se femeia, s-a dus lăudând pe Dumnezeu. Şi pe o altă femeie, care îl crescuse pe dânsul, şi care zăcea pe patul durerii, fiind aproape de moarte, a tămăduit-o cu rugăciunea şi a făcut-o sănătoasă.

Apoi, cu ochii cei mai înainte-văzători, vedea sufletele oame­nilor ieşind din trupuri. Căci odată stând în biserica Sfintei Anastasia, rugându-se şi ridicându-şi ochii la cer, a văzut cerurile deschise şi mulţime de îngeri, dintre care unii se pogorau pe pământ, iar alţii se suiau în sus, înălţând sufletele oamenilor întru cele cereşti. Şi privind el, iată doi îngeri mergeau la înălţime, ducând un suflet. Şi după ce s-au apropiat de vama desfrânării, au ieşit vameşii diavoli, cu mânie zicând: „Al nostru este sufletul acesta şi cum aţi îndrăznit voi să-l duceţi pe alături, fiind al nostru?» îngerii au răspuns: „Ce semn aveţi asupra lui, dacă ziceţi că este al vostru?» Zis-au diavolii: „Până la moarte a păcătuit nu numai după fire, ci şi peste fire. Pe lângă aceasta, osândea pe aproapele său şi ce este mai amar decât aceasta, că a murit fără pocăinţă. Şi voi ce ziceţi de aceasta?» îngerii au răspuns: „Cu adevărat, nu vă vom crede nici pe voi, nici pe tatăl vostru diavolul, până când vom întreba pe îngerul păzitor al acestui suflet». Şi întrebând pe înger, acesta a zis: „Cu adevărat, mult a păcătuit sufletul acesta, dar, din ceasul îmbolnăvirii sale a început a pânge şi a mărturisi păcatele sale lui Dumnezeu; şi dacă l-a iertat Dumnezeu, El ştie, El are stăpânire şi a Lui este slava dreptei judecăţi». Atunci îngerii, batjocorind pe diavoli, au intrat cu sufletul prin porţile cereşti.

După aceasta fericitul a văzut iarăşi un suflet dus de îngeri, iar diavolii alergând către aceştia strigau: „Ce duceţi fără înştiinţare sufletul acestui iubitor de argint, desfrânat, ocărâtor şi făcător de războaie?» Răspuns-au îngerii: „Cu dinadinsul ştim că deşi a făcut acestea,   a pâns   şi  a  suspinat,  mărturisindu-şi păcatele  şi  dând milostenie, şi pentru aceea l-a iertat pe el Domnul». Iar diavolii au zis: „Dacă şi acest suflet este vrednic de mila lui Dumnezeu, apoi luaţi păcătoşii din toată lumea, căci noi pentru ce să ne mai ostenim?» Răspuns-au către dânşii îngerii: „Toţi păcătoşii care-şi mărturisesc păcatele cu smerenie şi cu lacrimi, după mila lui Dumnezeu vor primi iertare, iar care mor fără pocăinţă, pe aceia îi va judeca Dumnezeu». Şi aşa ruşinând duhurile cele viclene, au trecut.

Apoi, sfântul iarăşi a văzut înălţându-se sufletul unui bărbat iubitor de Dumnezeu, curat şi milostiv, care avea către toţi dragoste. Pe acesta văzându-l diavolii, scrâşneau din dinţi de departe. Iar înge­rii lui Dumnezeu, ieşind din porţile cereşti, întâmpinau şi sărutau pe acel sfânt, zicând: „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu l-ai dat în mâinile vrăjmaşilor, ci l-ai izbăvit pe dânsul din iadul cel mai de jos».

Şi nu după mult timp, încă a mai văzut Sfântul Nifon un suflet târât de diavoli la iad. Şi sufletul acela era al unui rob pe care îl chinuise stăpânul său cu foame şi cu bătăi, iar el nerăbdând chinurile acelea, îndemnat fiind de diavoli, a luat o funie şi s-a spânzurat; iar îngerul păzitor al sufletului aceluia mergea pe departe pângând, dar diavolii se bucurau.

Apoi, i s-a poruncit de la Dumnezeu îngerului celui ce pângea, ca să meargă în cetatea Romei şi acolo să păzească un prunc de curând născut şi botezat în acea vreme. Şi iarăşi a mai văzut cuviosul un suflet dus de înger prin văzduh, pe care îl întâmpinau cetele diavoleşti şi, neajungând încă la a patra vamă, a fost luat din mâinile sfinţilor îngeri şi aruncat cu batjocură în adânc. Şi acel suflet era al unui cleric de la biserica Sfântului Elefterie, care mânia în fiecare zi pe Dumnezeu cu desfranarea şi făcând sfezi; apoi a murit deodată fără pocăinţă şi aşa s-a făcut bucurie diavolilor.

Cuviosul a zidit o biserică în Constantinopol în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu; şi având lângă dânsa locuinţa sa, pe mulţi necredincioşi îi întorcea la credinţa în Hristos. Aceasta nerăbdând-o diavolul, că Nifon pe mulţi scotea de la înşelăciunea lui, a venit asupra lui cu o mulţime de diavoli, ca la o mie, şi năvălind noaptea, au vrut să-l muncească. Şi s-a umput locuinţa lui de diavoli, iar el i-a certat cu puterea Sfintei Cruci, şi având ajutorul lui Dumnezeu şi al sfântului înger, a luat pe fiecare dintr-înşii şi le-a dat câte o sută de toiege, până când s-au jurat lui, cum că nu se vor mai apropia niciodată de locul acela unde se pomeneşte numele lui Nifon.

Cuviosul vorbind odată cu fraţii pentru folosul sufletului, a pomenit şi aceasta: „Era, zicea el, într-această cetate, la un patriciu, un rob, cu numele Vasile, cu meşteşugul cizmar, cu obicei rău, necurat, îndărătnic şi flecar, pierzându-şi toată vremea în jocuri şi în păcate trupeşti cu desfrânatele, neascultând nici de certările stăpâ­nului său. Iar prin purtarea de grijă cea minunată a milostivului Stăpân, i s-a rânduit mântuire în acest chip: s-a întâmpat că era foamete mare prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, şi au început stăpânii a izgoni pe robii lor pentru lipsa hranei. Atunci a izgonit şi acest patriciu pe Vasile, iar el ieşind în ziua dintâi, şi-a vândut hainele pentru hrană, apoi a început a umbla gol, cerşind milostenie. Şi fiind atunci iarnă, tremura de frig, iar mai pe urmă, slăbind, s-a culcat pe uliţă; şi peste puţin i-au putrezit degetele picioarelor, apoi picioarele i-au degerat. Iar Vasile răbda, socotind toate acestea ca pedeapsă pentru păcatele sale, şi nimic nu zicea, decât numai dădea slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Aşa a petrecut două luni, zăcând pe uliţă fără acoperământ, suspinând şi tânguindu-se pentru păcatele sale. Iar din întâmpare a trecut pe acea cale un iubitor de Hristos, cu numele Nichifor. Acesta văzând pe Vasile care pătimea, a poruncit slugilor sale ca să-l ia în casa sa, unde l-a odihnit cu dragoste, aşternându-i şi hrănindu-l cu mâinile sale.

Iar după două săptămâni, într-o zi de sâmbătă, acel Vasile fiind bolnav, a început a grăi, zicând: «Bine aţi venit, sfinţi îngeri; odih-niţi-vă puţin şi vom merge». Iar ei au zis: «Nu aşteptăm, ci să mergi degrabă, că te cheamă Domnul». Răspuns-a Vasile: «Aşteptaţi-mă puţin până voi păti o datorie, că am luat cu împrumut de la un prieten al meu zece bani de aramă şi încă nu i-am pătit; deci întâi trebuie să-i dau, să nu mă oprească pentru aceea diavolul în văzduh». Şi au aşteptat îngerii până ce Vasile a cerut de la cineva zece bani şi i-a trimis aceluia căruia îi era dator şi atunci şi-a dat duhul său lui Dumnezeu. Iată vedeţi, fiilor, ce fel sunt judecăţile lui Dumnezeu şi cum mântuieşte El pe cel păcătos».

A venit odată fericitul Nifon cu ucenicul său la rugăciune, în biserica de lângă palatul ce se numea Aponia, unde arhiereul începea dumnezeiasca slujbă. Şi iată, i s-au deschis ochii minţii şi a văzut pogorându-se foc din cer, ce acoperea altarul şi pe arhiereu; iar în vremea cântării Sfinte Dumnezeule s-au arătat patru îngeri care cântau împreună cu cei din biserică. Iar când se citea din Epistolele apostoleşti, a văzut pe Sfântul Apostol Pavel privind dinapoia celui ce citea. Apoi începându-se Evanghelia, cuvintele ei se suiau ca nişte făclii la cer. După aceea sosind vremea Heruvicului şi a ieşirii cu Sfintele Daruri, s-a desfăcut acoperământul bisericii şi s-a arătat cerul, simţindu-se o bună mireasmă. Apoi se pogorau îngerii, cântând: Slavă lui Hristos Dumnezeu. Şi aduceau un Prunc foarte frumos, pe Care punându-L pe discos au înconjurat prestolul; iar pe arhiereul care slujea la cinstitele daruri, îl acopereau cu aripile lor doi serafimi şi doi heruvimi, zburând peste capul lui.

Iar sosind vremea sfinţirii darurilor şi a săvârşirii înfricoşatei Taine, s-a apropiat unul din îngeri care era mai luminat, şi, luând un cuţit, a înjunghiat Pruncul. Apoi Sângele l-a turnat în sfântul potir şi pe Prunc punându-l pe sfântul disc, el iarăşi a stat întru a sa rânduiala, cu bună cucernicie. Apoi s-a început împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine şi a văzut sfântul că unora din cei ce se împărtăşeau, le erau feţele luminate ca soarele, iar altora le erau negre şi întunecate, ca de arap. Iar îngerii, care stăteau înainte, luau seama când şi cum se apropie. Deci, pe cei ce se împărtăşeau cu vrednicie, îi încununau, iar de către cei nevrednici, se întorceau şi se mâhneau. Şi săvârşindu-se sfânta slujbă, a văzut cum Pruncul iarăşi s-a aflat întreg în mâinile îngerilor, care s-au înălţat la cer. Aceasta a spus-o ucenicului său mai pe urmă chiar cuviosul, care a şi lăsat-o în scris pentru folosul multora.

Odată, mergând sfântul spre biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care însuşi o zidise, a văzut în cale un arap mergând foarte mâhnit. Şi acela era un boier diavolesc, iar după dânsul mer­geau alţi diavoli. Dar după ce s-au apropiat şi au auzit cântarea Bisericii, au început diavolii cei mai mici a-l certa pe domnul lor, zicând: „Vezi cum se slăveşte numele lui Iisus de către aceştia, pe care odată i-am avut sub stăpânirea noastră. Deci, unde este puterea noastră? Acum s-a biruit şi s-a sfărâmat toată împărăţia noastră!» Aşa certând diavolii pe domnul lor, acela le-a răspuns: „Nu vă mâhniţi de aceasta, nici nu vă îngrijiţi, că degrabă voi face să lase creştinii pe Iisus şi ne vor slăvi iarăşi pe noi».

Şi mergând ei mai departe, au văzut vreo treizeci de bărbaţi. Şi s-a apropiat boierul diavolilor şi a şoptit unui bărbat la ureche. Iar acela, întunecându-se cu mintea, a început a vorbi cuvinte deşarte, a râde şi a cânta cântece de ruşine; apoi au întâlnit un fluierator care mergea şi cânta. Iar fericitul a văzut pe arap cum legase cu o frânghie pe toţi acei bărbaţi şi-i târa după fluierator, iar ei toţi mergeau urmând fluierătorului şi jucând, şi adăugându-se mult popor pe drum cu dânşii, mergeau jucând şi cântând cele de ruşine, pentru că diavolii, apucându-i cu undiţele, îi trăgeau de inimile lor. Şi văzându-i din curtea sa, un oarecare om bogat i-a chemat şi i-a dat fluierătorului un ban ca să joace înaintea lui. Acel ban, după ce l-a pus fluierătorul în buzunarul său, l-au luat diavolii şi l-au trimis în iad, la tatăl lor, Satana, zicându-i: „Bucură-te, tatăl nostru, că iată Alazon, boierul nostru ţi-a trimis jertfa pe care au adus-o vrăjmaşii noştri creştini, dând bani la jocuri». Satana primindu-l, s-a bucurat şi a zis: „Fiilor, nevoiţi-vă ca să crească jertfa voastră şi să biruiţi pe creştini». Apoi iarăşi a întors banul în buzunarul fluierătorului.

Fericitul Nifon, văzând toate acestea cu ochii cei sufleteşti, a zis suspinând: „O, vai celor ce aduc jertfă diavolilor prin jocuri». Şi învăţa pe cei ce-l ascultau să se păzească de jocurile cele necurate şi fără rânduială, pentru că sunt de la diavol.

Odată, după rugăciune, sfântul a avut o vedenie: a văzut un câmp mare deopotrivă de lung şi lat, în care stăteau mulţime de diavoli despărţiţi în cete, aşa că erau toţi trei sute şaizeci şi cinci de cete, după numărul păcatelor cele grele. Iar un arap preaîntunecat număra ostile, rânduind cetele ca la război şi zicând: „Priviţi spre mine şi nu vă temeţi de nimic, pentru că puterea mea va fi cu voi».

Iar unul dintre diavoli a adus mulţime de arme felurite şi le îm­părţea la cete; apoi dând diavolul fiecărei cete descântece şi farmece, le-a trimis peste tot pământul, asupra Bisericii lui Hristos. Văzând aceasta fericitul Nifon, îndată a auzit glas către dânsul: „Întoarce-te, Nifone, către răsărit şi priveşte». Iar el întorcându-se, a văzut un câmp curat şi frumos, unde erau mulţime fără de număr, din cei cu haine albe, mai îndoită decât a arapilor cu mii de mii, pregătiţi toţi ca de război. Apoi a venit un bărbat oarecare mai luminat decât soarele şi a zis: „Aşa vă porunceşte Domnul Savaot, să vă duceţi în tot pământul ca să ajutaţi creştinilor şi să păziţi viaţa lor». Cuviosul, văzând aceasta, a preamărit pe Dumnezeu, Care ajută Bisericii sale.

După acestea, Cuviosul Nifon apropiindu-se de bătrâneţe, a sosit vremea arhieriei lui, care i s-a vestit mai înainte de la Dumnezeu prin acest fel de vedenie: I s-a arătat un loc oarecare pin de mulţime de oi, ca la o mie de mii, care nu aveau păstor. Şi cugetând în sine fericitul, cum nu se tem de lup aceste oi, umblând fără păstor; îndată i-a venit înainte un bărbat cu sfinţită cuviinţă, asemenea Apostolului Pavel, şi i-a zis: „Ce stai privind la oile cele împărăteşti şi, fiind fără de lucru, pentru ce nu le paşti?» Fericitul Nifon răspunse: „Oare eu să pasc oile împărăteşti, fiind neînvăţat la un lucru ca acesta şi neputincios cu totul?» Iar cel ce se arătase i-a zis: „Ţie ţi s-a poruncit să le paşti puţin şi după aceea, odihnindu-te, vei primi mare pată». Şi zicând acestea, i-a dat un toiag, încredinţându-i şi oile şi staulul, apoi s-a dus.

Iar fericitul deşteptându-se, cugeta ce va fi aceea şi a priceput că bărbatul care i s-a arătat era Sfântul Apostol Pavel, iar oile erau poporul şi staulul, biserica; şi s-a temut foarte ca nu cumva să-l aleagă episcop al Constantinopolului. În acea vreme, după Mitrofan fiind episcop Alexandru, a zis în sine: „Eu aşa am rugat pe Dumnezeu, ca să nu fiu stăpânitor peste nimeni, şi iată acum voieşte ca să-mi dăruiască stăpânire. Deci voi face ca proorocul Iona, adică voi fugi de aici». Şi luând pe ucenicul său, a ieşit din chilia sa şi a intrat într-o corabie. Apoi suflând vânt lin a ajuns degrabă corabia în Alexandria, unde, după Petru, era atunci episcop Alexandru al treilea, care a pătimit pentru Hristos pe vremea lui Diocleţian.

În ziua aceea au venit oamenii din insula Ciprului, din cetatea ce se numeşte Constanţiana, şi rugau pe arhiepiscopul Alexandru să le dea un episcop pe care îl va şti vrednic, căci răposase păstorul lor, care se chema Cristofor, bărbat sfânt şi cinstit. Iar arhiepiscopul le-a zis: „Aşteptaţi puţin, până când va arăta Dumnezeu pe un om ca acela». Şi într-aceeaşi noapte, arhiepiscopul a văzut pe Sfântul Apostol Pavel, zicând către dânsul: „Pe cine vei pune episcop cetăţii Constanţianei?» Iar arhiepiscopul a răspuns: „Nu ştiu. Pe cine va voi Dumnezeu». Atunci a zis cel ce i se arătase: „Dumnezeu îţi va arăta pe cel vrednic; să vii de dimineaţă cu tot clerul în biserică şi să iei seama la cei ce intră; şi pe care îl vei vedea în toate asemenea mie, aceluia să-i încredinţezi păstoria».

Şi făcându-se dimineaţă, patriarhul era în biserică şi lua seama la cei ce intrau, să vadă cine va veni asemenea celui ce i se arătase. Iar Nifon, neştiind nimic de aceasta, a venit în biserică, şi a zis ucenicului pe cale: „Simt oarecare mâhnire şi bucurie în inima mea, căci are să ni se întâmpe ceva». Şi aşa intrară în biserică. Iar arhiepiscopul văzându-l, a zis arhidiaconului său: „Vezi, Atanasie, că acest om este asemenea la faţă cu chipul Sfântului Apostol Pavel». Arhidiaconul răspunse: „Adevărat, părinte, aşa este. Cred că el va fi vrednic a paşte Biserica lui Hristos, căci văd îngerul lui Dumnezeu umblând cu dânsul şi vorbind; pe lângă aceea se vede pe capul lui şi cunună de piatră scumpă». Atunci arhiepiscopul, chemându-l pe fericitul Nifon, l-a sărutat şi a şezut. Apoi arhidiaconul zâmbind, a zis către Nifon: „De ceea ce ai fugit, părinte, la aceasta acum, şi nevrând, ai venit!»

Şi înştiinţându-se fericitul de ceea ce avea să i se întâmpe, a oftat şi a zis: „O, greu mie, că fiind eu nevrednic şi păcătos, are să mi se dea o stăpânire ca aceasta!» Răspuns-a arhiepiscopul: „O, de aş fi şi eu aşa de nevrednic!» Şi acestea zicând, s-a sculat şi începând dumnezeiasca Liturghie, a trecut pe Preacuviosul Nifon în treptele hirotoniei, după toată rânduiala, hirotonisindu-l diacon şi preot, nu după multe zile. După aceasta l-a înălţat şi la treapta arhieriei, bucurându-se tot poporul de un păstor ca acela arătat de Dumnezeu. Şi a petrecut fericitul Nifon în Alexandria trei zile după ridicarea la episcopie, vorbind împreună cu sfinţii ce se aflau acolo.

După aceasta l-a liberat arhiepiscopul la scaunul său, trimiţând şi pe arhidiaconul său şi pe alţi sfinţi bărbaţi pentru cinste. Apoi sosind în cetatea Constanţiana a Ciprului în patru septembrie, şi aşezându-l în scaun, trimişii s-au întors înapoi la Alexandria, lăudând pe Dumnezeu. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Nifon, a început cu multă sârguinţă a paşte oile lui Hristos, îngrijindu-se pentru mântuirea lor. Şi era ca un tată adevărat al sărmanilor şi al văduvelor, iar celor neputincioşi era făcător de bine şi doctor fără de pată. Pe lângă acestea a făcut şi minuni în multe chipuri, despre care n-a fost cu putinţă a se scrie şi pentru care prea mult a fost cinstit şi iubit de toţi.

Şi având ochiul său neadormit spre turma sa, a văzut altădată, la amiază, un arap mare rezemându-se într-un toiag ca un bătrân, intrând în cetate; şi când mergea, se odihnea de multe ori. Deci, pricepând sfântul că acela este diavolul, a strigat asupra lui: „Ţie-ţi zic, necuratule, pentru ce şi cum ai îndrăznit a veni aici?» Iar arapul a căutat asupra lui cu mânie, ca şi cum ar fi vrut să-l înghită şi a zis: „Am auzit de tine că eşti aici şi am venit ca să te sfărâm cu oile tale». Iar sfântul a zis către dânsul: „Neputinciosule, însuţi fiind sfărâmat, cum voieşti a mă sfărâma pe mine? Eu am văzut un nevoitor luptându-se cu voi şi treizeci de diavoli au slăbit luptându-se cu dânsul. Deci, cine nu va râde de neputinţa voastră?» Iar diavolul a zis: „Nu te mira de aceasta, că de aş fi avut puterea cea dintâi, puţin mi-ar fi lipsit a te sfărâma. Dar de când S-a răstignit Hristos, sunt neputincios cu adevărat». Răspuns-a sfântul: „Apoi, acum de mă voi ruga Hristosului meu, ce va fi ţie, neruşinatule?» Iar diavolul a zis: „Ştiu că poţi mult, dar să nu-mi faci rău, că acum mă duc din cetatea ta şi nu mă voi mai apropia». Acestea auzind arhiereul, a mulţumit lui Dumnezeu că-l păzeşte pe el şi turma lui o apără de vrăjmaşul diavol.

Şi păscând Sfântul Nifon Biserica lui Hristos câtă va vreme, s-a apropiat de sfârşitul său, pe care l-a ştiut cu trei zile mai înainte. Şi a venit la dânsul şi marele Atanasie, care fusese arhidiacon, iar după mutarea lui Alexandru primise scaunul Bisericii Alexandriei, că aceluia mai înainte de vreme, i s-a vestit de la Dumnezeu despre apropierea sfârşitului lui Nifon. Deci a venit cu tot clerul său ca să dea păcutului lui Dumnezeu sărutarea cea mai de pe urmă. Iar Nifon văzând pe Atanasie, a zis: „Pentru ce te-ai ostenit, fericite părinte, a veni la mine, omul cel mai păcătos?» Răspuns-a Atanasie: „M-am înştiinţat că mâine ai să mergi către Ierusalimul cel de sus şi am venit ca să vorbesc cu tine. Şi te rog, când vei sta înaintea scaunului lui ,. Dumnezeu, să mă pomeneşti şi pe mine acolo, ca şi eu să aflu de la Domnul milă». Răspuns-a sfântul: „Dar şi tu, părinte, când vei înălţa înfricoşată jertfă, să-ţi aduci aminte şi de a mea nevrednicie».

În acea noapte Sfântul Nifon a făcut rugăciune îndestulată, pentru sine şi pentru turma sa, şi i s-a arătat îngerul Domnului mângâindu-l şi întrebându-l pe dânsul despre odihna care i s-a pregătit lui. Iar în vremea cântării Utreniei, a început focul durerii trupeşti să-l ardă foarte tare. Pentru aceea a zis ucenicului său: „Fiule, să-mi aşterni o rogojină pe pământ». Iar acela făcând aşa, fericitul s-a culcat pe ea, fiind foarte bolnav.

Iar după ce s-a făcut ziuă, a venit la dânsul marele Atanasie, şi şezând lângă dânsul, a zis: „Părinte, are omul vreun folos din boală sau nu?» Sfântul a răspuns: „Precum se curăţă aurul de rugină arzându-se în foc, aşa şi omul bolnav se curăţeşte de păcatele sale». Apoi tăcând puţin, a pâns. După aceasta a zâmbit şi s-a luminat faţa lui, apoi a zis: „Bine aţi venit, sfinţilor îngeri». După puţin iarăşi a zis: „Bucuraţi-vă, sfinţilor mucenici». Şi s-a luminat faţa lui mai mult. Şi după puţin timp iarăşi a zis: „Mulţumită vouă, fericiţilor prooroci».

Atunci s-au deschis ochii Sfântului Atanasie şi a văzut că sfântul era sărutat de toate cetele sfinţilor, pe rând. Apoi Nifon a zis, zâmbind: „Bucuraţi-vă, preacuvioşilor sfinţiţi şi toţi sfinţii». Şi a tăcut. Apoi după puţin a strigat: „Bucură-te, cea cu dar dăruită, lumina mea cea preafrumoasă, ajutătoarea şi tăria mea; bine te voi cuvânta pe tine, ceea ce eşti bună, că îmi aduci aminte de mila darului tău». După aceasta a tăcut şi s-a luminat faţa lui ca soarele, încât s-au înspăimântat toţi cei ce erau de faţă. Atunci s-a simţit şi un miros de bună-mireasmă.

Şi astfel şi-a dat cinstitul şi sfinţitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, în douăzeci şi trei de zile ale lunii decembrie. Şi s-a făcut prin toată cetatea multă pângere şi tânguire; şi l-au îngropat cu cinste în biserica cea mare a Sfinţilor Apostoli, slăvind pe cel Preamilostiv asupra păcătoşilor, pe Dumnezeul Cel minunat întru sfinţii Săi, pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh în veci. Amin.