RomânescΣυναξαριακές Μορφές

Omilie la pomenirea Sfântului Tarasie (25 februarie) (Ρουμανικά, Romanian)

25 Φεβρουαρίου 2010

Smerenia sfinţilor”

Biserica, iubiţilor, ca să-i înveţe pe copiii ei marile adevăruri ale credinţei, foloseşte icoane; icoane pe care le zugrăveşte în faţa lor când prin cuvinte, când prin culori.

De exemplu, prin cunoscuta Parabolă a fiului risipitor, Biserica noastră ne prezintă o icoană, folosind cuvintele Evangheliei: icoana omului care se pocăieşte şi cade la picioarele tatălui şi-şi cere iertare pentru toate păcatele făcute. Prin această frumoasă parabolă a fiului risipitor, icoană a pocăinţei sincere, Biserica ne invită şi pe noi, fiii risipitori mai mici, să ne pocăim cu sinceritate şi să cerem iertare de la Tatăl cel ceresc. Se cuvine ca noi toţi, da, noi toţi, mireni şi clerici, femei şi bărbaţi, săraci şi bogaţi, împăraţi şi patriarhi, toţi fără excepţie, cât mai trăim în această lume deşartă, să arătăm adevărată pocăinţă şi cu durere în inimă şi lacrimi în ochi să spunem şi noi: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău” (Luca 15, 21).

Dar Biserica, în afară de aceste icoane, pe care ni le zugrăveşte prin învăţătura ei, foloseşte şi alte icoane, care se zugrăvesc cu culori pe lemn. Şi dă o mare importanţă şi acestora. Biserica noastră sărbătoreşte pomenirea unui mare erou şi apărător al Ortodoxiei, a Sfântului Tarasie, care s-a luptat mult pentru ca Biserica să aibă icoane, icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Cât de mult se împodobeşte şi se înfrumuseţează Biserica atunci când are icoane, dar şi cât de multe învaţă poporul de la icoane! În bisericile bizantine, printre alte icoane, zugravii pictau şi unele minuni ale lui Hristos, dar şi anumite parabole. De exemplu, au zugrăvit şi Parabola fiului risipitor. Astfel, credincioşii aveau în faţa lor o icoană dublă; pentru că aceluia care vedea zugrăvită Parabola fiului risipitor i se năştea curiozitatea de a-l întreba pe preot şi de a asculta din gura lui frumoasa parabolă, dacă era analfabet. În felul acesta se învăţa de două ori: şi din cele care se priveau şi din cele care se auzeau. Cât de mult am fi învăţat dacă într-un loc al bisericii ar fi fost şi astăzi zugrăvită icoana cu fiul risipitor, de exemplu!

Despre Sfântul Tarasie, care este sărbătorit pe 25 februarie şi care s-a luptat pentru sfintele icoane, vom vorbi aici.

***

Sfântul Tarasie s-a născut în Constantinopol în secolul al VIII – lea într-o perioadă foarte tulbure, pentru că lumea de atunci era despărţită în două tabere: o tabără erau ortodocşii, care voiau să aibă în biserică icoane; alta erau ereticii, iconomahii, care voiau să arunce şi să ardă toate icoanele. Familia lui Tarasie aparţinea taberei ortodoxe. Părinţii lui erau evlavioşi. Astfel Tarasie a fost educat într-un mediu ortodox. Şi deoarece avea o mare chemare faţă de studiu, părinţii lui l-au trimis la şcoli. A studiat şi s-a pregătit foarte bine. Încă tânăr fiind a devenit funcţionar superior la palat. Atunci, împărăteasă era Irina.

Din cauza groaznicului război pe care îl duceau iconomahii, patriarhul Pavel de atunci a obosit, a demisionat, s-a dus într-o mănăstire şi peste puţin timp a murit. Acum cine avea să devină patriarh? Împărăteasa voia să devină Tarasie. Şi nu doar împărăteasa şi nobilii, ci şi întregul popor binecredincios. Pe el l-au considerat vrednic în acele zile dificile. Dar Tarasie era un suflet smerit. Îşi simţea neputinţa şi păcătoşenia şi încercase să evite greaua demnitate. Dar în urma unei mari presiuni a cedat şi a acceptat să fie hirotonit, însă cu condiţia convocării unui Sinod Ecumenic pentru a fi soluţionată chestiunea icoanelor, iar lumea să-şi redobândească pacea. Condiţia aceasta a fost acceptată. Tarasie a fost hirotonit şi instalat ca patriarh. Iconomahii, care erau o tabără foarte puternică, i-au pus multe piedici. Dar Sfântul Tarasie a învins toate piedicile, iar la sfârşit, la Niceea din Asia Mică, în 787, a avut loc Sinodul al VII – lea Ecumenic, care i-a şi condamnat pe iconomahi. A fost o luminoasă biruinţă a Ortodoxiei, iar principalul ei autor a fost Sfântul Tarasie.

Dar Sfântul Tarasie nu s-a luptat doar pentru credinţă. S-a luptat şi pentru morală. Voia ca ortodocşii – şi desigur cei care deţineau mari demnităţi – să trăiască potrivit învăţăturilor Ortodoxiei. Şi pe oricine vedea că iese de pe linia aceasta, că încalcă legile Bisericii şi că trăieşte o viaţă stricată, îl mustra pentru exemplul său rău. Când tânărul împărat Constantin al VI – lea, fiul Irinei, şi-a izgonit femeia legiuită pentru a lua alta, patriarhul Tarasie s-a împotrivit acestei dorinţe nelegiuite a împăratului. Dar împăratul a găsit un preot nevrednic care l-a cununat în chip nelegiuit. Sfântul Tarasie, care nu a dat permisiunea preotului ca să cunune cuplul nelegiuit, l-a caterisit imediat pe preot. Împăratul s-a mâniat. A împresurat episcopia cu soldaţi şi l-a ameninţat pe patriarh cu exilul. Dar Sfântul Tarasie nu a cedat. Avea şi poporul alături de el. Şi dacă îndrăznea împăratul să-i facă vreun rău lui Tarasie, poporul s-ar fi răsculat şi ar fi făcut revoluţie. Împăratul s-a temut. Trimisului împărătesc care cerea un compromis, Tarasie i-a răspuns: Spuneţi împăratului că Tarasie nu cedează. Cum va sta împăratul în faţa lumii? Cum îi va pedepsi pe bărbaţii care îşi lasă femeile lor şi se duc cu alte femei, de vreme ce el, cel dintâi a dat un exemplu rău? Carte de despărţire nu-i dau. Nunta nelegiuită pe care a făcut-o nu o binecuvintez. Prefer să fiu răsturnat de pe tron decât să binecuvintez astfel de nelegiuiri… Astfel a răspuns Tarasie trimisului împăratului. Poporul binecredincios a stat de partea sfântului patriarh, iar patriarhul a rămas în tron. A rămas pe tron nu pentru onoruri şi slavă, ci pentru a sluji poporul lui Dumnezeu. O mare avere, pe care a moştenit-o de la părinţii săi bogaţi, a împărţit-o săracilor. Trăia o viaţă ascetică. Se ruga şi studia Sfânta Scriptură şi pe Părinţi şi învăţa continuu. Clericii stricaţi nu puteau să rămână lângă el. Şi pe acei preoţi, care dăduseră bani episcopilor nevrednici ca să-i hirotonească, i-a izgonit din Biserică şi a emis o lege: acela care devine preot cu bani să fie caterisit. Pentru că banii pe care îi dă cineva ca să cumpere harul dumnezeiesc sunt ca banii pe care i-a luat Iuda pentru a-L vinde pe Învăţătorul.

Preotul, care vrea să-şi păstreze la înălţime preoţia sa, nu se cuvine să ia bani pentru el însuşi când săvârşeşte Tainele. De aceea, şi noi, în jurisdicţia noastră, am interzis preoţilor să ia bani la diferitele slujbe. Am întrerupt şi aşa-numitele „norociri” (banii pe care i-ar primi un preot în afara salariului – n.tr.), deoarece şi acestea sunt un fel de simonie, pe care a condamnat-o Tarasie.

După această digresiune să revenim la Sfântul Tarasie. Douăzeci de ani a rămas în tron. Nicio zi nu a încetat să lucreze şi să se ostenească pentru popor. După aceea, s-a retras într-o mănăstire, pe care o zidise el însuşi, şi acolo, ca şi cum era ultimul păcătos, plângea şi cerea mila lui Dumnezeu. Auziţi, creştinii mei? Un patriarh, care a trăit o viaţă sfântă, a făcut minuni şi a slăvit Biserica, plânge pentru păcatele lui. Şi noi, clerici şi mireni, ce facem? Unde sunt lacrimile noastre? Unde este pocăinţa noastră? Din păcate, nu ne învaţă exemplul Sfântului Tarasie, care plângea şi cerea mila lui Dumnezeu.

Fie ca prin mijlocirile Sfântului Tarasie, marele apărător şi erou al Bisericii, Dumnezeu să ne dea şi nouă pocăinţă adevărată.

+ Mitropolitul Augustin Kandiotis

Traducere din elină: monahul Leontie