Românesc

Mărturie Athonită în România – Casa de Cultură Cluj-Napoca (Ρουμανικά, Romanian)

5 Ιουνίου 2009

060PS Vasile Someşeanul: Iubiţi credincioşi, pe Părintele Arhimandrit Efrem de la Mănăstirea Vatopedi din Sfântul Munte am avut bucuria de a-l vedea, de a-l auzi, de a-l cunoaşte în primăvara anului 2000 când s-a aflat în prima vizită în Biserica Ortodoxă Română, deci şi în municipiul nostru. Majoritatea celor care ne aflăm aici cunoaştem puternicele legături dintre Biserica Ortodoxă Română, dintre credincioşii ortodocşi şi Sfântul Munte. Sunt legături realizate la  toate nivelurile posibile, prin monahii căutători de linişte de isihie, prin marii ctitori, generoşii domnitori şi boieri care, în momente de criză în viaţa Sfântului Munte, în perioada dominaţiei otomane, au contribuit intens la refacerea şi la păstrarea unor importante mănăstiri din cuprinsul Sfântului Munte. Prin evlavia specifică poporului nostru, am fost mereu prezenţi în viaţa Sfântului Munte, prin monahii români care vieţuiesc acolo—şi nu sunt puţini— şi care prin evlavia şi prin sfinţenia lor au contribuit  la sporirea rolului mărturisitor pe care monahismul ortodox îl aduce în acest loc binecuvântat de Dumnezeu pentru Ortodoxie şi chiar pentru lumea întreagă. Nu a fost neglijabilă prezenţa românilor în Sfântul Munte chiar şi în timpul regimului trecut când, cu toate încercările de marginalizare a Bisericii, totuşi suficienţi credincioşi, doritori de viaţă duhovnicească, au găsit modalitatea de a ajunge la Sfântul Munte şi a se încadra în viaţa duhovnicească de acolo. Astfel s-au populat schiturile româneşti din Sfântul Munte şi viaţa călugărilor români a avut un rol mai important. Sunt cunoscute multe nume de mari duhovnici, de monahi, ieromonahi români cu viaţă sfântă de la Athos. Cei care vizitează şi astăzi Athosul şi iau legătură cu schiturile româneşti şi cu marile mănăstiri care au obştile majoritar de etnie elenă, pot constata marea preţuire de care se bucură călugării români care prin nevoinţele lor au ajuns recunoscuţi ca mari duhovnici athoniţi. Aşa este Părintele Dionisie, ajuns la o vârstă patriarhală, şi nu mai puţin Părintele Petroniu Tănase, stareţul Schitului Românesc Prodromu. Sfântul Munte a fost, este şi continuă să fie renumit pentru intensitatea vieţii duhovniceşti. Rugăciunea continuă, rugăciunea minţii, cea mai înaltă formă a rugăciunii, este rugăciunea obişnuită a fiecăruia dintre vieţuitorii Sfântului Munte. Această rugăciune face ca făptura omenească să se cureţe de patimi, mintea să se lumineze, inima să se despătimească, iar în fiinţa rugătorului să se sălăşluiască Duhul Sfânt care aduce pacea, liniştea şi bucuria trăirii cu Hristos, pe care o caută în mod deosebit monahul care doreşte ca prin viaţa lui să ţină aprins acest foc al credinţei pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos, credinţă care ne apropie şi ne uneşte cu Dumnezeu. Sfinţenia este idealul fiecărui vieţuitor al Sfântului Munte şi, bineînţeles, al fiecărui credincios. Însă cei care îşi dedică viaţa monahismului în toate dimensiunile lui, cei care trăiesc în tăierea voii, în ascultare deplină faţă de Biserică, faţă de stareţ, aceia au mai multe posibilităţi de a depăşi limitele fireşti ale vieţii. La această trăire duhovnicească înaltă contribuie foarte mult şi icoanele făcătoare de minuni din Muntele Athos. Fiecare icoană îşi are taina ei, istoria ei mereu trăită şi înnoită în viaţa monahilor athoniţi. Un alt factor care sporeşte evlavia îl constituie prezenţa sfintelor moaşte. În fiecare mănăstire, mai ales cele mari, găsim nenumărate sfinte moaşte care sunt ţinute la mare evlavie de către călugări şi, ca o dorinţă de răspândire a lucrării harului, părinţii athoniţi oferă şi pelerinilor posibilitatea de a se închina acestora.

Ne bucurăm mult de prezenţa Părintelui Arhimandrit Efrem Vatopedinul, dorim să-i ascultăm şi în această seară omilia, cuvântul de învăţătură şi nădăjduim toţi cei care ne aflăm aici că vom avea mult de câştigat din discuţie. Cu ocazia revenirii sale în România, în Biserica noastră Ortodoxă şi în Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Preacuviosul Părinte Stareţ Efrem a adus icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului vindecătoare de cancer şi o parte din sfintele moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Panteleimon şi ale Cuviosului Iosif Isihastul, unul dintre marii duhovnici ai Sfântului Munte, ale cărui epistole s-au tradus şi în limba română, apărând în două volume intitulate: „Mărturii din viaţa monahală”. De asemenea, Părintele Stareţ Efrem a venit însoţit şi de un vestit grup coral care interpretează muzică psaltică tradiţională, bizantină. Cei care au participat astăzi la Sfânta Liturghie din Catedrală au avut ocazia să îi audă. Până la intervenţia corului însă, îl vom asculta pe Părintele Stareţ.

Arhim. Efrem: Dau slavă lui Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit să vizităm pentru a doua oară oraşul dumneavoastră. După cum a spus şi Prea Sfinţia Sa, ne-am început pelerinajul într-un mod patristic, întâlnindu-ne în Sfânta Liturghie. Ne bucurăm cu adevărat că suntem împreună cu dumneavoastră în această sală, deoarece pentru noi, aghioriţii, este o mare bucurie a fi în mijlocul vostru, să vă aducem mesajul Sfântului Munte, îndeosebi în contextul lumii contemporane în care oamenii vieţuiesc ca şi cum nu ar avea suflet. Oamenii de astăzi, ca niciodată, se îngrijesc de multe, cheltuind multă energie pentru lucruri efemere, lucruri materiale, uitând care este de fapt prima lor îndatorire, uitând de ce i-a adus Dumnezeu pe lume. Astăzi păcatul se înmulţeşte pe zi ce trece. Oamenii întotdeauna au păcătuit, însă azi mai mult ca niciodată. Mai mult, astăzi majoritatea oamenilor consideră păcatul ca fiind un mod de viaţă ideal. Cu toate acestea, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nici un om nu-şi doreşte atât de mult mântuirea  precum i-o doreşte Dumnezeu, care s-a golit de dumnezeire, a coborât din ceruri şi s-a făcut El însuşi om, tocmai pentru a-l mântui. Golirea de dumnezeire a lui Dumnezeu-Cuvântul, kenoza, este un lucru care nu poate fi explicat, greu de pătruns, Sfinţii Părinţi afirmând că nici la a doua venire a lui Hristos kenoza nu va putea fi desluşită. Harul lui Dumnezeu cel întrupat, cu toate că noi suntem păcătoşi, vedem şi simţim că ne este mereu alături. O dovadă a prezenţei harului şi a iubirii lui Dumnezeu este şi existenţa Sfântului Munte. Maica Domnului, Stareţa tuturor monahilor, arătându-se primului ascet aghiorit cunoscut, Sfântului Petru Athonitul, după cum scrie Sfântul Grigorie Palama în viaţa acestuia, i-a spus: „Mergi la Muntele Athos, la muntele meu”. Vedeţi, Maica Domnului, ca fiind prima după Primul, a fost înzestrată de Dumnezeu îndeosebi cu harul profetic. Aşadar, mai înainte ca Athosul să fie populat cu mulţime de monahi, Născătoarea de Dumnezeu a proorocit că în Sfântul Munte vor veni suflete ce se vor nevoi pentru sfinţenie şi care vor împodobi şi vor lumina Biserica. Şi iată, proorocia Maicii Domnului s-a împlinit. Din toate colţurile pământului, de-a lungul milenarei istorii a Sfântului Munte, au venit aici oameni doritori de Dumnezeu, oameni a căror inimă ardea de dragostea dumnezeiască. Venind la Athos, au trăit în nearătare, au venit să moară neştiuţi de nimeni, departe de lume. În această nearătare a lor, în această lipsă de slavă omenească, au devenit stâlpi de foc care au sprijinit zidirea Bisericii.

Noi, la Vatopedi, avem peste 40 de sfinţi cunoscuţi. Unul dintre aceştia este şi Sfântul Evdochim. La anul 1842, pe data de 5 octombrie, părinţii vatopedini au hotărât să restaureze osuarul mănăstirii. Pentru aceasta trebuiau scoase toate oasele monahilor mai înainte adormiţi. În timpul lucrului, într-un colţ al osuarului au aflat moaştele întregi ale unui monah, răspândind bună mireasmă. Trupul era în poziţie şezând, ţinând la piept copia icoanei celei mai reprezentative ale mănăstirii, Maica Domnului Vimatarissa. Aceste sfinte moaşte, după cum am spus, răspândeau o bună mireasmă puternică. Părinţii au rămas uimiţi. Erau în faţa unui mare sfânt, însă necunoscut. Cu multă umilinţă şi emoţie, cu cântări şi tămâie, moaştele au fost aduse în biserică. Manuscrisul care descrie această întâmplare spune că mireasma moaştelor se simţea până dincolo de porţile cele mari ale mănăstirii, aflate la o distanţă de aproape 300 de metri de biserică. S-a ivit însă o mare încurcătură. „Oare cine să fie acest sfânt?” ziceau părinţii, „oare cum să-l numim?” Un episcop care se retrăsese la mănăstire, fost deţinător al scaunului Smirnei, le-a zis: „Îl vom numi Evdochim, deoarece i-a bineplăcut lui Dumnezeu şi a binevoit să ni-l descopere!” (În limba greacă «evdokimos» înseamnă «cel întru care Dumnezeu a binevoit»). Astfel, vatopedinii l-au cinstit pe sfânt cu numele de Evdochim. După câteva zile însă acesta s-a arătat unui monah sporit şi i-a spus: „Pe mine mă cheamă de fapt Sava, însă voi face ascultare şi voi primi să mă numiţi Evdochim!” Acest sfânt, fraţilor, după câte se pare, fusese foarte sporit duhovniceşte, deoarece şi-a ştiut dinainte ceasul morţii şi, pentru a evita cinstea pe care i-ar fi făcut-o fraţii la moarte, s-a dus singur la cimitir, s-a aşezat într-un colţ cu icoana Maicii Domnului în braţe şi astfel şi-a dat duhul în mâinile Domnului. Luase în braţe icoana deoarece Maica Domnului i-a spus Sfântului Petru Athonitul că celui ce vine la Athos şi se nevoieşte spre sfinţenie, ea îi va fi tămăduitoare, dătătoare de hrană şi purtătoare de grijă, iar în ceasul judecăţii vaşnică apărătoare. Ştiind aşadar toate acestea, Sfântul Evdochim a luat cu el icoana Maicii Domnului. Trebuie să ştim, fraţilor, că sfinţii aghioriţii au iubit-o foarte mult pe Maica Domnului. De curând am stat de vorbă cu un ascet aghiorit care mi-a zis într-un mod foarte firesc: „Ce să fac, Părinte, am slăbiciune pentru Maica Domnului!” Un alt lucru care se vede şi din viaţa Sfântului Evdochim este acela că sfinţii aghioriţi iubeau foarte mult lipsa slavei omeneşti şi nearătarea.

Îmi aduc aminte acum de o întâlnire pe care am avut-o cu un sfânt contemporan, un călugăr cu mare faimă, cu Părintele Efrem Katunachiotul, care a adormit întru Domnul acum câţiva ani. Acolo la Katunachia unde locuia este un loc foarte abrupt, însă oamenii veneau de la mii de kilometri, ostenindu-se pentru a-l întâlni şi cereau ca măcar faţa să i-o vadă şi să plece, deoarece în ultimii ani Părintele era foarte bolnav. Cât de mult îl măcina însă pe Bătrân această faimă pe care o avea! Odată, când stăteam de vorbă, mi-a spus suspinând: „Faima aceasta am dobândit-o cu binecuvântarea diavolului şi blestemul lui Dumnezeu!” Iar aceasta o zicea nu crezând într-adevăr că este blestemat, ci pentru că sufletul său dorea să aibă o lucrare ascunsă faţă de oameni. Aşa cum Sfântul Evdochim şi alţi sfinţi aghioriţi s-au nevoit pentru obţinerea virtuţilor, s-au luptat însă şi pentru cea mai mare dintre ele: ascunderea virtuţilor. Bunul Dumnezeu însă, Cel care s-a întrupat pentru mântuirea omului, cu cât acesta vrea să fie mai ascuns, cu atât El îl descoperă celorlalţi oameni. În Pateric—care este Evanghelia întrupată, este adeverirea Scripturii şi vă îndemn să-l citiţi deoarece ne îndulceşte sufletul, sporindu-ne credinţa şi dându-ne chiar pacea pe care o aveau marii isihaşti ai pustiei—aşadar în Pateric se scrie despre un Bătrân care se ruga mereu lui Dumnezeu, spunând: „Doamne, să nu mă slăveşti în viaţa aceasta!” Însă Dumnezeu atâta slavă i-a dăruit, încât faţa Bătrânului nu putea fi privită din pricina strălucirii lumini necreate. Aceasta deoarece, fraţii mei, Hristos ne-a spus că noi suntem lumina lumii şi nu se poate ca o cetate aşezată pe munte să fie nevăzută. Cu toate acestea, chiar dacă bunul Dumnezeu ne răsplăteşte cu mari daruri, Îi place să căutăm mereu smerenia, deoarece numai astfel Îi putem semăna deplin. De aceea Sfântul Evdochim, a cărui pomenire o cinstim pe 5 octombrie—în esenţă nu-i serbăm adormirea, deoarece nu ştim când a plecat la Domnul, ci mutarea moaştelor—este sfântul bunei miresme. În ziua prăznuirii sale biserica mănăstirii devine cer. S-a arătat multor monahi ai mănăstirii, dar şi mirenilor. Se pare că a avut o mare curăţie lăuntrică, fapt arătat de bună mireasma moaştelor sale, dar şi de harisma sa deosebită de a ajuta femeile neroditoare spre a naşte prunci. Afară din Sfântul Munte sunt câteva sate în care se ştie că dacă o femeie ce nu poate avea copii va zugrăvi icoana sfântului, punând-o în biserică 40 de zile, sfântul îi va dărui prunci. Sunt foarte multe mărturiile celor care ne-au declarat că nu puteau dobândi rod al pântecelui şi sfântul i-a ajutat. Pe acest sfânt de care sunt sigur că nu aţi mai auzit, vă îndemn să-l chemaţi în rugăciune. Sfântul Munte este împodobit de sfintele sale moaşte care, îndată ce se deschide racla, răspândesc bună mireasmă, închinătorii slăvindu-L pe Hristos şi primind astfel în suflet certitudinea că viu este Dumnezeu. Iar capul Sfântului Evdochim prezintă o particularitate minunată: aroma miresmei se schimbă de la o clipă la alta. Aceasta arată prezenţă suprafirească a harului, dovedeşte că un sfânt este cu adevărat locaş al Duhului. După cum ştiţi, cadavrul unui om mort este cel mai respingător lucru. De aceea sfântul nu urmează legile normale ale firii, ci moaştele sale primesc harul sufletului său. Sfântul Munte astăzi, prin prezenţa acestor sfinţi, creează semne de întrebare pentru oamenii contemporani, deoarece fiinţa umană, fraţilor, este prin excelenţă un ipostas spiritual. De aceea, pentru a reuşi în viaţă trebuie să ţină neapărat cont de această latură a sa duhovnicească. Aşadar viaţa noastră va căpăta sens nu dacă vom progresa economic, profesional, sau financiar, ci dacă inima noastră va deveni cuib al Duhului Sfânt. Cu toate că astăzi majoritatea oamenilor deţin toate bunurile materiale necesare, vedem că sunt nefericiţi, că nu au pace lăuntrică. Iar motivul este că nu trăiesc după Dumnezeu, deoarece bucuria şi fericirea sunt roade ale Duhului Sfânt, iar pacea lăuntrică este chiar Hristos. Pentru aceea Sfântul Munte vă transmite mesajul următor: dacă vreţi ca viaţa dumneavoastră să aibă sens, dacă vreţi să aveţi cu adevărat viaţă, atunci trebuie să-L dobândiţi pe Hristos, deoarece El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Nu să fim morminte umblătoare, fraţii mei, ci să-L trăim pe Hristos, să avem o comuniune neîncetată cu Dânsul, un „amestec” duhovnicesc cu Dumnezeu. Iar secretul acestei reuşite este ţinerea tuturor poruncilor dumnezeieşti. Mă voi opri aici, pentru a face loc corului, iar în partea a doua voi primi întrebări.

Ahim. Efrem: …să înalţe câteva cântări, iar în partea a doua voi primi întrebări.

Pr. Vasile: Da, văd că PS m-a însărcinat pe mine să citesc întrebările dv. Prima întrebare: Prea Cuvioase Părinte, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte referitoare la pregătirea pentru preoţie a studenţilor teologi.

Ahim. Efrem: Cel care urmează a fi hirotonit trebuie să ştie că în nici un caz după hirotonie nu va deveni mai evlavios decât înainte. Cel care vrea să devină preot trebuie să trăiască ca preot încă înainte de hirotonie (aplauze). Trebuie deci să se comporte să cugete ca şi cum ar fi preot, astfel încât devenind preot prin taina hirotoniei, harul preoţiei să-l pătrundă, şi aşa cum a zis arhiereul astăzi la hirotonie, „Sf. Har, care pe cei neputincioşi le tămăduieşte şi pe cele lipsă le plineşte, îl unge pe robul lui Dumnezeu cutare din diacon în preot al Bisericii lui Hristos”. Este nevoie de multă atenţie. Iar când spun „atenţie” nu mă refer la „atenţiunea” pe care ofiţerii o cer de la soldaţi, ci atenţie la a nu păcătui, la ţinerea poruncilor, la corecta încadrare în viaţa Bisericii. Pentru că este adevărat că dacă clerul nu gustă din harul lui Dumnezeu, atunci va constitui permanent un motiv de sminteală în Biserică.

Întrebare: O întrebare în acelaşi duh: „Cum trebuie să se desfăşoare activitatea pastorală a unui preot?”

Ahim. Efrem: Activitatea pastorală a preotului nu are graniţe, nu are hotar. Un episcop le-a trimis preoţilor săi o circulară în care spunea: „Să-mi trimiteţi lunar un raport scris despre activitatea voastră pastorală”. Unul dintre aceşti preoţi ne-a sunat la Sf. Munte şi m-a întrebat: „Părinte Stareţ, am primit circulara asta, ce să fac?” I-am zis: Circulara asta trimisă de episcop nu are nici o noimă, pentru că activitatea pastorală a preotului nu se poate descrie în cuvinte, ci preotul este însăşi prezenţa harului în parohie. Atunci când preotul binecuvintează, când merge prin parohie, face în mod nevăzut activitate pastorală. Când întreabă pe credincioşi: „Ce faci doamnă Maria, ce face domnul Ioan, cum se simte soţia, cum sunt copii? Aveţi vreo problemă?” face activitate pastorală. Acestea pot fi cuprinse oare într-un raport? Desigur, va face şi lucruri care se pot scrie, însă simpla prezenţă a unui preot evlavios constituie o lucrare pastorală neîncetată. De aceea condiţia de bază pentru o bună activitate pastorală este ca preotul să fie cu adevărat evlavios.

Întrebare: Cum se poate forma mai bine un adevărat preot şi ce program de viaţă duhovnicească trebuie să aibă?

Ahim. Efrem: Un preot, pentru a fi corect, unul dintre cele mai importante lucruri la care trebuie să fie atent este acela de a fi un om al rugăciunii. De aceea noi, cei din Sf. Munte, îi sfătuim pe preoţi să facă în fiecare dimineaţă slujba Utreniei şi în fiecare seară să slujească Vecernia. Nu există nici un impediment—pe motiv că preotul este căsătorit—care să-l împiedice a sluji aceste slujbe. Adică cafenelele şi barurile să fie deschise, iar biserica să fie închisă? Se poate aşa ceva?! Nu este corect.  Eu, când eram tânăr—ca să vă fac o mărturisire—eram trist când vedeam că biserica e închisă. Trebuia neapărat ca cineva din sat să serbeze ceva ca să fie—pentru acest motiv—preotul convins să slujească Utrenia şi Sf. Liturghie. Eu ce făceam? Cunoşteam câteva bătrâne evlavioase şi le convingeam să-i spună preotului de două-trei ori pe săptămână că ele serbează ceva, numai şi numai ca să-l facem să slujească.

Întrebare: „Părinte, vă rugăm să ne spuneţi cum ne dăm seama când este vorba despre demnitate şi când este vorba despre mândrie în relaţia cu ceilalţi?”

Ahim. Efrem: Când cineva discută cu un altul trebuie să-şi cerceteze inima, astfel încât mereu să aibă smerită cugetare şi întotdeauna să-l respecte pe cel din faţa lui. Vedeţi, morala creştină ortodoxă subliniază faptul că ortodoxul trebuie să facă deosebire între păcătos şi păcat. De aceea duhovnicul care ascultă păcatele credincioşilor trebuie să fie atent a nu micşora în propria conştiinţă o persoană care i se destăinuie. Oameni suntem şi este firesc să păcătuim. A venit de curând un cunoscut la Vatopedi care ,în general, e un om bun, însă nu se hotăra pentru spovedanie. Eu i-am făcut aluzie de câteva ori însă văzând că nu vrea, l-am lăsat. Într-o zi a venit singur şi mi-a zis: „Gheronda, vreau să mă spovedesc, însă mă tem că dacă îţi spun ce păcate am, n-o să mă mai priveşti cu aceeaşi ochi ca înainte de spovedanie”. Din fericire mi-a spus acest gând, pentru că tocmai aceasta îl împiedica să se spovedească. I-am zis: Fiule, un duhovnic nu poate desconsidera pe un credincios care i se spovedeşte, ci atunci când vede că un păcătos are pocăinţă adevărată, îl cinsteşte mai mult.

Întrebare: O întrebare dublă: „Cum recomandaţi unui începător în ale rugăciunii să se roage” şi legată de aceasta „Ce sfat ăi daţi unui student de teologie din anul întâi?”

Ahim. Efrem: Răspuns la prima întrebare: Cal care vrea să se roage trebuie să aibă un program de rugăciune. Contribuie foarte mult la sporirea în rugăciune acest program. Trebuie să ştiţi că atunci când vreţi să vă rugaţi neapărat să scoateţi telefonul din priză. Cum începi să te rogi—e dogmă—sună telefonul! În al doilea rând, trebuie să încerce cel ce vrea să se roage ca şi în afara timpului programat să rostească rugăciunea. Dacă sunteţi în autobuz, în maşină sau pe trotuar, nu uitaţi să vă rugaţi, deoarece stăruind mintea în rugăciune va dobândi obiceiul de a se ruga şi atunci omul sporeşte în rugăciune. Robinetul care deschide şuvoiul harului pentru a curge în inimă este rugăciunea. Un avvă spune la Pateric: „Ca să înţelegi cât de mult iubeşte cineva pe Dumnezeu nu-l întreba direct, ci întrebând cât timp se roagă. Iar atunci vei înţelege cât de mult Îl iubeşte pe Dumnezeu”.

Întrebare: „Părinte, spuneţi-ne câteva cuvinte despre iubire”.

Ahim. Efrem: Câteva cuvinte despre iubire… Iubirea, fraţilor, iubirea pentru cel de lângă tine nu vine nici prin cuvinte, nici prin filozofie, nici prin cultură sau educaţie, nici prin romantism. Ca să iubească cineva cu adevărat pe aproapele său trebuie să-L iubească pe Dumnezeu. Adevărata iubire de oameni este rod al adevăratei iubiri de Dumnezeu. Cred că asta le spune pe toate.

Întrebare: „Părinte, adresaţi-ne câteva cuvinte şi celor care vor deveni soţii de preoţi”.

Ahim. Efrem: A venit un episcop la Vatopedi şi mi-a zis: „Acum câteva zile am avut o consfătuire a preoteselor”. „Păi, îi zic, faceţi şi adunări ale preoteselor? Pentru prima oară aud aşa ceva!” Îmi răspunde: „Să şti că din aceste întâlniri sunt mult mai câştigat sufleteşte decât după întâlnirile cu preoţii!” Pentru că pe preotul corect şi evlavios îl ţine „din scurt” duhovniceşte preoteasa lui. De aceea în spatele unui bun preot se ascunde o preoteasă mai bună ca el!

PR. Vasile: Mulţumim Părinte!

Ahim. Efrem: Acesta este adevărul.

Întrebare: „Ştim foarte bine că Sf. Munte Athos ţine cu sfinţenie duhul Sf. Părinţi. Însă nu numai în Sf. Munte, ci i în România, la Mănăstirea Frăsinei, de exemplu. Dar cum mai putem noi oamenii ţine acest duh în această lume?”

Ahim. Efrem: Nu este greu. Duhul adevărat la Sf. Părinţi se poate păstra prin adevărata viaţă duhovnicească. Nu contează locul, ci modul de trăire. Totul este să aveţi legături cu oameni duhovniceşti, cu mănăstirile, cu Părinţi duhovniceşti şi să citiţi cărţile Sf. Părinţi. După cum v-am spus, Patericul vă poate ajuta foarte mult. Apoi să iubiţi slujbele, Liturghiile. Este cutremurător ca un creştin să doarmă duminica dimineaţă ca un animal şi să nu meargă la biserică. Prezenţa voastră la adunarea euharistiei este obligatorie. Dea ceea pentru creştinul adevărat care nu merge duminica la biserică, ziua respectivă este considerată zi neagră.

Întrebare: „Ştiu foarte bine că lacrimile Maicii Domnului făptuite în genunchi înaintea tronului Sf. Treimi sunt multe. Câte lacrimi credeţi că mai are Maica Domnului pentru lumea asta?”

Ahim. Efrem: Maica Domnului continuă şi va continua să mijlocească cu multă durere pentru lumea întreagă. În Cipru au plâns foarte multe icoane ale Maicii Domnului.

Întrebare: „Cum e privită de Prea Cuvioşia Voastră viaţa Părintelui Cleopa? Dar a Muntelui Athos?”

Ahim. Efrem: Viaţa Părintelui Cleopa e viaţa unui sfânt contemporan, fără îndoială. Astfel de Bătrâni au trăit şi trăiesc încă şi la Sf. Munte.

Întrebare: „Ştim că avem la dispoziţie pentru a dobândi mântuirea, în mod obişnuit, două căi: căsătoria şi monahismul”. Întrebare: „Prin căsătorie se poate ajunge la aceeaşi statură duhovnicească ca în monahism? Căci se spune că monahismul este superior căsătoriei”.

Ahim. Efrem: Oamenii, câte vreme se află în Biserică, ori de sunt monahi, ori de sunt căsătoriţi, în mod teoretic pot ajunge la acelaşi grad de sfinţenie. E adevărat însă că monahismul îl ajută pe om să ajungă la desăvârşire mult mai uşor. De aceea Sf. Părinţi au părăsit lumea.

Însă eu am cunoscut şi mireni căsătoriţi care duhovniceşte sunt mai sporiţi decât monahii. După cum am spus, monahismul, ca stare lăuntrică, îl ajută pe om să atingă sfinţenia. Însă chiar dacă Pronia a făcut astfel încât să se căsătorească şi să trăiască în lume, dacă doreşte însă şi se străduieşte, poate ajunge şi el sfinţenia, nu este imposibil să atingă acelaşi grad de sfinţenie cu monahii. Sf. Simeon Noul Teolog se referă în lucrările sale la astfel de alici care au ajuns la sfinţenie. Însă un monah care este cu luare-aminte, va spori mult duhovniceşte, pe neobservate. Vedeţi, viaţa monahală este o viaţă fără griji exterioare. Căsătoria nu împiedică mântuirea şi nici păcatul prezent în căsătorie nu o împiedică. Lucrul care împiedică sporirea duhovnicească sunt grijile vieţii. Gheron Iosif Isihastul numea grija „cadavru” pentru că grija împiedică mintea—după Sf. Părinţi—să se înalţe la Dumnezeu. Monahul, chiar dacă are o ascultare care îl solicită foarte mult, în mod minunat însă, atunci când este sub ascultare, are o grijă fără de grijă.

Întrebare: „Cum ne putem menţine pacea lăuntrică?”

Ahim. Efrem: Ne vom păstra pacea lăuntrică dacă Îl vom avea în suflet pe Hristos, care este pacea noastră. Şi Îl vom avea pe Hristos dacă ne vom ruga cu adevărat. Îl are pe Hristos în suflet doar acela care Ăl doreşte neîncetat. Iar dovada dorului nostru de Hristos este rugăciunea.

Întrebare: „Cum am putea să ne alegem un duhovnic care să ne devină un adevărat tată?”

Ahim. Efrem: Duhovnicii sunt foarte mulţi, însă nu toţi credincioşii buni ajung la un duhovnic bun. Oricum, dacă vrem să găsim unul bun, ne vom ruga mai întâi lui Dumnezeu pentru asta şi sigur vom primi răspuns în inimă pe cine să alegem. Sunt unii care fac colecţie de duhovnici: azi merg la unul, mâine le altul., şi tot aşa. Aceştia însă nu sporesc. Gheron Iosif Isihastul spunea că cel care se supune multora în final devine nesupus.

Întrebare:„Ce ne puteţi spune despre oamenii buni, dar fără Dumnezeu?”

Ahim. Efrem: Omul bun fără Hristos nu este niciodată bun. Poate că are nişte virtuţi moştenite din familie, însă vă spun, ca duhovnic, că în spatele multor oameni buni am descoperit foarte mari păcate. Fără Hristos nu există bunătate. Sf. Grigorie Palama spune că mintea care se depărtează de Dumnezeu devine ori animalică, ori demonică.

Întrebare: „O părere asupra minunilor petrecute în zilele noastre?”

Ahim. Efrem: Harul lui Dumnezeu continuă să facă şi astăzi minuni. Este lucrul cel mai firesc pentru har să facă minuni.

Întrebare: Câteva cuvinte despre rugăciunea lui Iisus.

Ahim. Efrem: Cred că am vorbit despre rugăciunea lui Iisus. Am spus că trebuie să aveţi un timp programat pentru rugăciune. Cel care vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus trebuie să înceapă cu 15 minute de rugăciune dimineaţa, spunând la început rugăciunea cu gura. Seara să aibă iarăşi 15 minute de rugăciune. Astfel, încet-încet va spune rugăciunea în mod continuu. Când merge pe stradă însă nu trebuie să rostească rugăciunea, ci s-o zică în minte. Iar atunci harul se va sălăşlui în inima rugătorului şi va începe să guste o dulceaţă de negrăit.

Întrebare: Ce părere aveţi despre faptul că puţini preoţi de mir au o viaţă duhovnicească, nu-l au pe Hristos în ei. Cum se poate rezolva problema?

Ahim. Efrem: Preotul care nu are viaţă duhovnicească nu-L poate avea pe Hristos în el. Sf. Ian Gură de Aur spune că Duhul Sfânt lucrează prin toţi preoţii, însă nu locuieşte în toţi. De aceea, dacă un episcop sau un preot nu se spovedesc şi nu au viaţă duhovnicească, degeaba au harul. E nevoie de luminare. Dacă nu se luminează clerul, pentru a avea o viaţă corectă duhovnicească, atunci cum îi va lumina pe credincioşii de care răspunde? La fel, teologul sau preotul, dacă nu are harul lui Dumnezeu atunci când vorbeşte credincioşilor, cum poate să producă umilinţă şi deschiderea de a-i primi cuvintele din partea ascultătorilor? Adevăratul teolog, în timp ce vorbeşte, harul iese din el odată cu vorbele şi pătrunde în inimile celor care ascultă.

Întrebare: Vă rugăm să ne spuneţi un cuvânt pentru cei căsătoriţi.

Ahim. Efrem: Căsătoria e o mare problemă şi astăzi, din nefericire, în căsnicie există multe probleme deoarece soţii nu privesc căsătoria ca pe o taină a comuniunii în Iisus Hristos. În căsătorie e nevoie de smerenie. Întotdeauna soţii trebuie să-şi explice unul altuia greşelile pentru a nu exista neînţelegere. Aceste explicaţii menţin dragostea între soţi. Eu le spun cuplurilor pe care le spovedesc ca în fiecare seară să pună metanie unul celuilalt, cerându-şi iertare pentru greşelile din timpul zilei. Dacă există vreo neînţelegere, vreo supărare—poate unul din soţi a spus, de pildă, un cuvânt nelalocul lui—până la apusul soarelui trebuie să se împace. Hristos doar până la apus ne-a dat termen de împăcare: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”.

Întrebare: Credeţi că meseria de psiholog are ceva în comun cu misiunea duhovnicului?

Ahim. Efrem: Nu se poate compara psihologul cu duhovnicul. Astăzi, din păcate, oamenii aşa cred. A venit cineva la Vatopedi şi l-am sfătuit: „E bine să ai un duhovnic, să-l vezi din când în când”. El îmi răspunde: „Duhovnic n-am, dar am psiholog!” Să ştiţi că aceasta este o influenţă a duhului Comunităţii Europene pentru a-l convinge pe creştin să-şi schimbe modul de viaţă în care centrul este Hristos într-un mod de viaţă centrat pe om. Poate că psihologii pot ajuta oamenii până la un punct, însă ei nu pot face ca în inima oamenilor să se odihnească harul Duhului Sfânt. Un preot, dacă este bun duhovnic, este în mod sigur şi un bun psiholog, pe când mulţi psihologi au ei înşişi probleme psihologice.

Întrebare: Vă rog să tâlcuiţi cuvântul Sf. Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

Ahim. Efrem: Cu adevărat, acest cuvânt al Sf. Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este insuflat de Dumnezeu. Tâlcuirea este: prin osândirea de sine—care este o mare virtute—să simţi că eşti vrednic de iad, dar în acelaşi timp să nădăjduieşti în marea milă a lui Dumnezeu. De aceea acceptarea deznădejdii care de multe ori îi luptă pe monahi este cel mai mare păcat.

Întrebare: Avem multe întrebări, însă eu iau câteva care privesc lumea în general: „Cum deosebim iluminările lui Dumnezeu de înşelările diavolului din timpul rugăciunii?”

Ahim. Efrem: Trebuie să ne rugăm cu simplitate, iar mintea să fie atentă la cuvintele rugăciunii. Un creştin care se spovedeşte şi depinde de un duhovnic, Dumnezeu nu va permite să fie înşelat.

Întrebare: Ce părere aveţi despre alte căi spirituale în afara Ortodoxiei, ca de exemplu yoga, baptişti, penticostali, adventişti, etc…?”

Ahim. Efrem: Nu există altă cale spirituală în afara Ortodoxiei. Hristos nu a spus: „Eu sunt căile cele multe”, ci a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Aşadar există o singură cale spirituală. Iar cel care nu merge pe drumul cel drept este fur şi tâlhar.

Î: Tot în sensul acesta: „Dacă oamenii nu pot fi cu adevărat buni fără Hristos, înseamnă că înaintea creştinismului nu au existat oameni buni?”

Ahim. Efrem: Au existat oameni buni, însă nu aveau harul lui Hristos. Oamenii au unele virtuţi ereditare, ori se poartă bine din instinct. Omul este o fiinţă raţională şi prin logică încearcă să facă bine, însă această bunătate nu se poate desăvârşi fără har.

Întrebare: Vă rugăm să ne spuneţi un cuvânt şi pentru monahi.

Ahim. Efrem: Primul şi ultimul cuvânt pentru monahi este: să facă ascultare.

Întrebare: Sf. Părinţi spun că tristeţea este un mare păcat. În acelaşi timp este înfierat şi râsul. Atunci care ar trebui să fie starea firească a unui om?

Ahim. Efrem: Duhul tristeţii este de la diavol. Nu mă refer la tristeţea după Dumnezeu, deoarece această tristeţe se cheamă tristeţe veselă, tristeţe care pricinuieşte bucurie. Omul care are harul lui Dumnezeu nu este unul care râde în hohote, ci are o bucurie permanentă în suflet. Bucuria este rod al Duhului Sfânt. Sf. Apostol zice: Roadele Duhului Sfânt sunt bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, credinţa, bunătatea, blândeţea, dragostea, înfrânarea.

Întrebare: În contextul acestei lumi secularizate cum vedeţi rezistenţa reală a Bisericii Ortodoxe? În ce mod poate ea schimba ceva pe plan religios pe plan mondial?

Ahim. Efrem: Rezistenţa reală a Bisericii Ortodoxe, pentru a-i ajuta pe credincioşi să creadă şi să sporească duhovniceşte, este aceea de a le oferi condiţii credincioşilor să trăiască adevărul. A venit cineva la noi la mănăstire care mi-a spus că de 30 de ani nu s-a mai spovedit.”30 de ani?” i-am zis, „Măi omule, tu unde trăieşti, la Mecca?” „Păi, îmi zice, n-a venit nimeni să-mi vorbească de Dumnezeu!” „Nu ai dreptate” îi zic. „Clopotul care bate zilnic la biserică e pus şi pentru tine. Aşadar tu eşti răspunzător, pentru că ai fost indiferent”.

Întrebare: Avem mai multe întrebări care atacă problema ecumenismului. Cum o vede Sf. Munte?

Ahim. Efrem: Chestiunea ecumenismului este multiplă şi complicată. Din nefericire există o tendinţă astăzi a multor teologi—care sunt secularizaţi—să meargă la dialogurile ecumenica cum o fac reprezentaţii partidelor, gândind la modul: „Mergem să discutăm şi cădem noi la o înţelegere. Mai lăsăm de la noi, mai lăsaţi de la voi şi ne împăcăm”. Acesta este ecumenismul. Sf. Munte nu se opune dialogului cu aşa-zisele biserici—eu nu le pot spune biserici, deoarece există o singură Biserică, celelalte sunt confesiuni—însă poziţia corectă a Bisericii Ortodoxe la aceste dialoguri este de a afirma mereu că doar o singură Biserică şi un singur adevăr există. Nu poate exista 50% din adevăr la ortodocşi, 30% la catolici şi 20% la protestanţi. Aşadar, apărarea şi pavăza noastră împotriva ecumenismului este neclintirea noastră în viaţa ortodoxă.

Întrebare: Care e atitudinea actuală a Athosului faţă de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I?

Ahim. Efrem: Avem relaţii foarte bune cu Bartolomeu. Este Patriarhul nostru şi avem relaţii foarte bune.

Întrebare: În contextul globalizării şi al secularizării, putem trăi normal într-o lume nedemnă de care vorbeşte Sf. Antonie cel Mare?

Ahim. Efrem: Ştim cu toţii că există tendinţa globalizării şi secularizării, însă aceasta nu ne poate împiedica ca personal să trăim adevărata şi corecta viaţă ortodoxă.

Cred însă că trebuie să ne oprim puţin pentru că mai avem de călătorit astăzi, iar Corul trebuie să execute şi partea a doua a programului. Cred că au v-am ameţit destul, aşa că vă las să vă mai ameţească şi Corul.

Întrebare: Părinte, încă două întrebări: „Ce ne puteţi spune despre paza şi trezvia minţii, şi ce sfaturi ne daţi pentru a ne menţine în frâu?”

Ahim. Efrem: Dacă veţi studia Sf. Liturghie, veţi vedea că imediat după sfinţirea Sfintelor Daruri preotul se roagă pentru cei care se vor împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, zicând ca împărtăşirea să fie pentru aceştia „întru trezvia minţii”. Aşadar cel dintâi rod al Sf. Liturghii este atenţia minţii faţă de gânduri. Nu trebuie să facem la Sf. Liturghie la fel ca doamna aceea care, aşteptând să se împărtăşească şi iscându-se o neînţelegere cu vecina din spate, îi zice: „Aşteaptă să mă împărtăşesc şi îţi arăt eu!” Vreau să spun aşadar că e nevoie de atenţia minţii, iar atenţia minţii o va aduce rugăciunea. Astfel vine atenţia minţii.

Întrebare: Acum 2 ani vizita papei Ioan Paul al II-lea nu a fost privită favorabil de către Sf. Munte. Cum a fost văzută acum de către Sf. Munte vizita papei în Grecia?

Ahim. Efrem: Mai întâi să vorbim despre papă. Este foarte firesc, fraţilor, ca Sf. Munte, ca unica societate monahală din lume, să nu simpatizeze mişcările papei. Nu pentru că l-ar urî ca persoană, ci deoarece cunoaşte faptul că toate mişcările papei sunt viclene. El vrea ca oriunde merge să joace rolul conducătorului spiritual al planetei, aceasta este linia Vaticanului. Desigur, nu am văzut cu ochi buni vizita papei nici în România nici în Grecia. Însă acest lucru trebuie făcut cu mare grijă, deoarece de multe ori diavolul exploatează acest devotament către Dumnezeu al unor creştini şi are loc schismă în trupul Bisericii. Una este să-ţi exprimi dezacordul cu o mişcare a Bisericii şi alta este că condamni din pricina aceasta pe conducătorii Bisericii şi astfel să te afli în afara ei.

A venit la Sf. Munte Arhiepiscopul Greciei, Hristodulos, şi ne-a spus că au căzut de acord ca atunci când va veni papa să facă o declaraţie comună. Vedeţi însă ce viclenie au catolicii? Mi-a zis Arhiepiscopul: „Gheronda, am scris în declaraţia comună şi despre problema cipriotă, că ne interesează prezenţa turcilor în Cipru de peste 20 de ani. Catolicii n-au acceptat să scrie asta în declaraţie şi atunci noi am declarat că nu mai suntem de acord cu venirea papei în Grecia. Papa a transformat chestiunea într-o adevărată problemă diplomatică, convingându-l pe ministrul de externe a Greciei să facă presiuni asupra Arhiepiscopului ca să accepte scoaterea din declaraţia comună a referirii la problema cipriotă”. V-am spus deci o mică întâmplare care este de fapt document istoric, pentru a înţelege mişcările viclene ale Vaticanului. Iubiţilor, nu există har în afara Bisericii Ortodoxe, trebuie să ştiţi asta!

Întrebare: Încă o întrebare, bine pusă: „Cum veţi ajuta Biserica Ortodoxă Română în continuare şi de unde aveţi această evlavie pentru ţara noastră? Oricum, vă rugăm să veniţi măcar din 2 în doi ani în România. Amin!”

Ahim. Efrem: Ce să vă spun? De unde am evlavie nici eu nu ştiu! Un om care se află într-o astfel de poziţie misionară, aşa cum sunt eu la Sf. Munte, un monah, niciodată nu urmăreşte un scop material. Nu are nici interes material, nici scopuri ascunse. Pur şi simplu stăm la rugăciune şi întrebăm ce vrea Dumnezeu de la noi. Iar voia lui Dumnezeu se exprimă prin anumite conjuncturi. De pildă, printr-o invitaţie din România. Eu mă rog, iar dacă Dumnezeu mă înştiinţează în inimă că trebuie să merg, atunci o fac. Dacă văd că nu primesc încuviinţare de la Dumnezeu, atunci nu mă duc. Aşa facem. Nu venim aici ca să ne plimbăm. Monahul care călătoreşte de dragul plimbării este în afară de monahism.

Întrebare: Oricum, noi vă aşteptăm cel puţin la 2 ani.

Ahim. Efrem: Dacă Dumnezeu vrea şi ne-o spune, vom veni chiar în fiecare lună! (aplauze) Îmi amintesc odată că vorbeam cu Părintele Paisie, care este un super-sfânt contemporan, şi-mi zicea: „Eu nu m-am făcut călugăr doar pentru Grecia, ci şi pentru Turcia, pentru Japonia, China, Australia…” Aşadar călugărul este un om universal, mondial. Nici nu-şi pune singur hotare, ci unde i se porunceşte, acolo merge.

Vă mulţumesc foarte mult că m-aţi ascultat şi mă rog să ne mai întâlnim. Iar acum ne va desfăta Corul Bizantin.

pdf-logo