RomânescΣυνεντεύξεις

La mănăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos toţi ortodocşii se simt ca acasă (Ρουμανικά, Romanian)

20 Απριλίου 2011

Gheorghe Fecioru

Întemeiată încă din timpul Sfântului Constantin cel Mare, mănăstirea Vatopedu a fost distrusă şi refăcută de mai multe ori de-a lungul istoriei. După incendierea ei de către piraţii arabi la începutul veacului al X-lea, este refăcută de trei nobili bizantini trimişi aici de către Sfântul Atanasie Athonitul, astfel că prima atestare documentară o avem de la 985, când apare semnătura stareţului mănăstirii Vatopedu într-un document al protosului Sfântului Munte. Din acea vreme şi până astăzi, Lavra Vatopedului ocupă al doilea loc în ierarhia mănăstirilor Muntelui Athos, după mănăstirea Marea Lavră.

În aceşti mai bine de o mie de ani de viaţă monahală, mănăstirea a trecut prin mai multe perioade de înflorire, dar şi de decădere şi de pustiire, cauzate în primul rând de marile invazii ale piraţilor şi ale turcilor, dar şi de persecuţiile puterilor catolicizante. De pildă, după falsa unire a ortodocşilor cu catolicii de la Lion (1271), monahii Sfântului Munte au avut mult de suferit din cauză că nu au primit această mincinoasă unire impusă cu forţa: stareţul mănăstirii Vatope­du, împreună cu mai mulţi monahi au fost schin­giuiţi, spânzuraţi sau înecaţi în mare. Tot atunci, mai multe mănăstiri athonite au fost pustiite.

Cea mai mare înflorire a cunoscut-o Vatopedu în vremea când principele Serbiei Simeon şi fiul său, Sava, au fost închinoviaţi aici. Prezenţa acestor sfinţi, dar şi a altor părinţi îmbunătăţiţi, a făcut ca mănăstirea să aibă în acea vreme peste 800 de călugări, devenind astfel una dintre cele mai mari Lavre ale Ortodoxiei.

Este greu ca în doar câteva pagini să surprinzi istoria atât de bogată a Vatopedului, care s-a împletit în mare măsură cu istoria întregii Biserici Ortodoxe, şi mai ales a poporului grec, iar din secolul al XX-lea şi a statului Elen. Monahi care au vieţuit o perioadă aici au ajuns mari ierarhi şi luminători ai popoarelor ortodoxe, cum au fost Sfântul Iosif de la Partoş, Sfântul Gheorghe de la Cernica, Sfântul Nifon al Constantinopolului, Sfântul Grigorie Palama şi alţii, 68 de sfinţi recunoscuţi de Biserică şi cu mult mai mulţi, pe care numai Dumnezeu îi ştie.

Înflorirea duhovnicească din ultimele decenii

Un reper important al istoriei recente a mănăstirii este venirea, în 1987, a unui grup de monahi de la Nea Sikiti, avântul în frunte pe Gheronda Iosif Spileotul (astazi Iosif Vatopedinul), ucenic al Cuviosului Iosif Isihastul, cel de la care a plecat o adevărată renaştere duhovnicească şi isihastă în Sfântul Munte.

După numai trei ani, unul dintre ucenicii săi, Arhimadritul Efrem, a fost ales ca stareţ, iar înscăunarea lui a avut loc în a doua duminică după Sfintele Paşti, în 1990. De atunci şi până astăzi, mănăstirea Vatopedu a cunoscut o mare înflorire, mai ales din punct de vedere duhovnicesc şi a numărului de monahi (peste 120 în zilele noastre), dar şi ca refacere a clădirilor, care ajunseseră, din cauza trecerii timpului, într-un grad avansat de deteriorare. Buna rânduială, minunata cântare, dar, mai ales, marea dragoste pe care Părintele Stareţ Efrem şi obştea o arată pelerinilor, au făcut ca mănăstirea Vatopedu să ajungă în ultimul deceniu una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite mănăstiri din întreaga Ortodoxie. Grecii, ciprioţii, românii, ruşii, georgienii, majoritatea popoarelor ortodoxe află în această mănăstire o oază de adevărată trăire ortodoxă şi un reper pe calea dreptei credinţe. Anual, peste treizeci de mii de pelerini se închină la Brâul Maicii Domnului, la mulţimea Sfintelor Moaşte aflate aici şi la cele șapte icoane făcătoare de minuni ale Născătoarei de Dumnezeu, care ocroteşte în chip deosebit această mănăstire. Influenţa deosebită a trăirii autentic ortodoxe a părinţilor vatopedini ai zilelor noastre are un ecou semnificativ nu numai în lumea ortodoxă. Mulţi sunt cei care numai după o vizită la această mănăstire s-au hotărât să se convertească la Ortodoxie, dar şi mai mulţi sunt aceia care s-au întors la credinţa în care au fost botezaţi de la rătăciri dintre cele mai diverse. Şi ne referim chiar la mari politicieni sau oameni de stat. Prinţul Charles al Angliei, care de ani de zile vizitează regulat mănăstirea, poate că ar fi venit de mult la credinţa noastră, dacă legea Angliei nu ar interzice ca viitorul rege să aibă o altă credinţă decât cea Anglicană.

Desigur, această mare influenţă pe care harul Ortodoxiei o are în lumea actuală prin rugăciunile şi mărturisirea monahilor din mănăstirea Vatopedu şi din celelalte mănăstiri ale Sfântului Munte nu se putea să nu-i îngrijoreze pe stăpânitorii lumii acesteia. Arhitecţii societăţii seculare ştiu foarte bine că, atâta timp cât Ortodoxia este la înălţime, nu vor putea să-şi ducă la îndeplinire lucrarea malefică, după cum ne spune Stareţul Dionisie de la Colciu. Astfel că, în ultimii ani, s-au înteţit tot mai mult atacurile date Sfântului Munte. S-a încercat să se forţeze cumva intrarea femeilor în Muntele Athos, ştiindu-se că aceasta ar impieta foarte mult lucrarea duhovnicească a monahilor. Dar nu s-a reuşit, pentru că însăşi Maica Domnului este cea care ocroteşte această grădină a ei. Pe de altă parte, poporul grec şi celelalte popoare ortodoxe au o mare evlavie faţă de Sfântul Munte, în virtutea căreia un asemenea lucru ar fi de neacceptat.

Atacul murdar al mass-media

And în vedere aceasta, putem înţelege mai bine imensa campanie de defăimare a Sfântului Munte care s-a demarat în ultimii ani. Şi pentru că Mănăstirea Vatopedu era cea mai cunoscută în întreaga lume, a fost aleasă ca ţintă a tirului mediatic. Se împlinesc aproape trei ani de când a început războiul împotriva părinţilor acestei mănăstiri, un război necinstit, murdar şi mincinos. Timp de un an şi jumătate, zilnic, mănăstirea a fost de-a dreptul batjocorită de ziariştii mercenari plătiţi ca, prin minciu, să creeze o imagine cât mai urâtă mănăstirii Vatopedu şi Sfântului Munte în general. Acesta a fost răsplata pentru imensul ajutor pe care poporul grec, şi mai ales statul modern Elen, l-a primit de la această mănăstire, mai ales din punct de vedere duhovnicesc şi cultural, dar şi material şi financiar.

În secolul al XVII-lea, Marea Lavră a Vatopedului a susţinut material şi uman şcoala athonită, care a fost cea mai mare şcoală a Greciei din vremea respectivă. Sfântul Cosma Etholianul, savanţi şi scriitori eleni de mare erudiţie au fost elevi ai acestei şcoli. Mai târziu, mănăstirea sprijină poporul grec în lupta de eliberare de sub turci. În anul 1880 mănăstirea contribuie semnificativ la construirea Marii Şcoli Naţionale; în 1908 susţine construirea şcolii teologice de la Halki, iar în 1912 a şcolii de limbi străine din Constantinopol. Important a fost ajutorul mănăstirii şi în refacerea oraşului Tesalonic după marele cutremur din 1917, precum şi construirea altor edificii de educaţie şi cultură în Grecia. Este greu de trecut în revistă contribuţia pe care mănăstirea Vatopedu a avut-o în dăinuirea şi educarea poporului grec, ca şi în dezvoltarea Statului Elen modern. Pentru care dintre toate acestea a fost lovită în ultimii ani mănăstirea de mass-media grecească şi internaţională, precum şi de mulţi dintre politicienii greci?

Adevărul învinge întotdeauna

După 2 ani şi jumătate de calomniere şi procese justiţia a înţeles că, oricât ar falsifica faptele, părinţii Vatopedului şi stareţul Efrem nu pot fi învinuiţi cu nimic. Aceasta nu înseam că vreunul dintre marile trusturi de presă care au atacat mănăstirea, monahismul, în general, şi Sfântul Munte, în special, ar fi retractat ceva. Unde s-a mai văzut ca cel rău să-şi ceară iertare, după ce batjocoreşte şi surpă, după ce distruge şi omoară. Pentru noi, este important faptul că părinţii vatopedini, împreună cu Părintele Stareţ Efrem, au ieşit mai întăriţi duhovniceşte din toată această încercare, şi tuturor ni s-a demonstrat încă o dată că aceia care spurcă totul prin ecranul televizoarelor şi prin ziare, care judecă, blasfemiază şi desfrânează, nu sunt altceva decât slujitorii întunericului.

Dăm slavă lui Dumnezeu că nu mulţi au fost aceia care au crezut până la urmă în minciunile din mass-media, însă au fost şi unii care, pentru că s-au smintit şi s-au raliat denigratorilor, au pierdut harul lui Dumnezeu. Trebuie să fim cu toţii mai cu luare aminte la care duh ajungem să ne închinăm citind presa necreştină a zilelor noastre sau uitându-ne la televizor. Acestea pot să ne despartă mai repede ca niciodată de tot ce este mai important în viaţa noastră, de cei dragi, de noi înşine şi de Dumnezeu.

Blasfemiile şi apostaziile sunt semne ale căderii la care a ajuns omenirea astăzi, mai cu seamă când acestea se petrec înnul popoarelor ortodoxe. Dacă ele vor trage în balanţă mai mult decât rugăciunile şi evlavia poporului drept-credincios, atunci ne este teamă că, într-adevăr, Dumnezeu nu mai are motive să ţină lumea. Dar sădăjduim că astfel de lecţii pe care popoarele ortodoxe le-au primit prin atacurile mediatice date împotriva Bisericii şi monahismului, cum a fost scandalul privind mănăstirea Tanacu, mănăstirea Vatopedu, ne maturizează în înţelegerea faptului că trebuie să deosebim mai bine duhurile în care ne încredem şi la care ne închim. L-am rugat pe Părintele Stareţ Efrem să ne spună câteva cuvinte acum, la începutul Postului Mare.

Trebuie să stăruim în rugăciune pentru a dobândi putere lăuntrică

Interviu cu Părintele Efrem, stareţul Mănăstirii Vatopedu

– Nu doar noi, românii sau grecii, trecem prin momente foarte grele, ci lumea întreagă. Însă pentru noi, ca ţări ortodoxe — ca Israelul cel nou al lui Dumnezeu — întrebarea trebuie pusă în mod diferit. Ce putem face, cum ne putem apăra sau cum ne putem pregăti pentru ceea ce urmează să vină?

– Criza economică acută care tulbură societatea şi care va continua pentru multă vreme îşi are izvorul în criza duhovnicească ale cărei rădăcini adânci le găsim în umanismul căzut în înşelare al Apusului. Pentru că nouă ne-a fost predată nefalsificat dumnezeiasca descoperire a lui Hristos, responsabilitatea noastră, ca ţări ortodoxe, devine deosebit de mare. Care este cea mai bună apărare şi pregătire pentru relele ce vor să vină? Aceea de a dobândi duhul şi de a urma tradiţia autentică a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe în întregul ei.

– Vorbiţi adesea despre importanţa pe care trebuie s-o dăm unei vieţi trăite în Sfintele Taine. Ce este această viaţă trăită in Sfintele Taine? S-o numim poate, mai bine, viaţă liturgică?

– Viaţa în Sfintele Taine este împărtăşirea noastră de Tainele Bisericii, începând cu Taina Pocăinţei (Metanoia, Sfânta Spovedanie) şi a Euharistiei (Dumnezeiasca Împărtăşanie). Tainele Bisericii noastre nu sunt doar şapte. Acest număr este o influenţă a teologiei scolastice apusene. Tainele Bisericii sunt mult mai multe. Tunderea în monahism nu este oare Taină? Nu este oare Taină Sfinţirea apei? Nu este oare Taină binecuvântarea preotului? Cred că termenul de „viaţă liturgică” nu este pe deplin satisfăcător, fiindcă există Taine care nu au atingere directă cu Dumnezeiasca Liturghie.

– Sfinţia Voastră spuneţi că trebuie să ne spo­vedim şi să ne apropiem de Sfintele Taine pe tot parcursul anului, pe când mulţi dintre noi reuşesc să se spovedească şi să se împărtăşească doar în cele pa­tru mari posturi ale anului. Credeţi că acest ritm nu este îndeajuns pentru viaţa duhovnicească a omului zilelor noastre?

– Sigur că nu este de ajuns. Este o greşeală să se spovedească şi să se împărtăşească creştinii doar de patru ori pe an! Dacă nu a căzut în păcate de moarte, păcate opritoare de la Sfânta Împărtăşanie, creştinul se poate apropia des de Sfântul Potir, de două ori pe lună, de pildă, şi se poate spovedi în fiecare lună sau de câte ori îşi simte conştiinţa împovărată.

– Oare suntem noi vrednici să ne împărtăşim atât de des? Nu există primejdia vulgarizării Dumne­zeieştii împărtăşanii?

– Nimeni nu este vrednic de Dumnezeiasca Împărtăşanie! Ne împărtăşim spre a deveni vred­nici! Dacă pregătirea este cea cuvenită, nu există primejdia vulgarizării Dumnezeieştii Împărtăşanii sau a rutinei.

– Care trebuie să fie rolul preotului în comu­nităţile creştine din lumea de astăzi?

– Preotul este mijlocitorul între popor şi Dum­nezeu, omul prin care credincioşii se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu. El este omul care la vremea săvârşirii Tainei duce la altarul ceresc al Mielului înjunghiat rugăciunile, chemările, cererile, du­rerile, strigătele tăcute ale inimii, mulţumirile membrilor Bisericii. El este tatăl care-şi iubeşte turma şi simte durerea ei, mângâietorul celor în­dureraţi şi al oamenilor deznădăjduiţi, slujitorul Sfintelor Taine şi îndeosebi al Dumnezeieştii Liturghii. La Liturghie, el binecuvântează cu mâ­na lui pâinea şi vinul, iar Dumnezeiescul Har le preface în Trupul şi Sângele lui Hristos, pentru ca apoi să le împărtăşească credincioşilor. Acesta a fost dintotdeauna rolul preotului, şi acesta rămâne până astăzi. Dar astăzi, din pricina generalizării păcatului, preotul este chemat să se confrunte şi să rezolve probleme și situaţii complicate şi variate. De aceea el are nevoie de puterea şi de luminarea de sus. I se vor dărui acestea dacă este om de rugăciune şi trezvie, om al lucrării lăuntrice, în general. Un astfel de preot îşi va asuma lucrarea dumnezeiască precum o pătimire şi va deveni un punct de reper al întregii comunităţi creştine pe care o îndrumă. Şi nu numai atât, dar va întrupa în el toată teologia Părinţilor şi Tradiţia Bisericii. Am cunoscut şi cunosc astfel de preoţi. Şi încă ceva. Poţi să înţelegi dacă un preot are lucrare bună sau nu din aceea că are sau nu contacte şi legături cu „centrele duhovniceşti” care sunt mănăstirile.

– Ce rol are duhovnicul în viaţa de familie?

– Poate contribui foarte mult la bunul mers şi la unitatea familiei. De aceea, toţi membrii familiei trebuie să aibă acelaşi duhovnic. Aşa după cum există medicul de familie, trebuie să înţelegem şi necesitatea existenţei unui duhovnic al familiei.

– În ceea ce priveşte ascultarea, care trebuie să fie relaţiile dintre soţi în sânul familiei?

– Între soţi ascultarea trebuie să fie reciprocă, cu toate că în familie capul este bărbatul. Fiecare trebuie să poarte slăbiciunile, toanele, cusururile celuilalt cu răbdare, cu pace, cu dragoste şi blândeţe. La vreme de ispită e bine să aştepte până trec norii supărării, ai mâniei, ai înverşunării şi apoi să îndrepte lucrurile, însă întotdeauna cu smerenie şi calm. Duioşia, vorba dulce şi purtarea liniştită nu trebuie niciodată să lipsească. Un lucru foarte important este şi tăierea reciprocă a voii, fapt care aduce după sine pacea în casă. Tot aşa şi dialogul, lămuririle date unul altuia sunt necesare pentru că înlătură neînţelegerile.

– Părinte Stareţ, oare ce vremuri ne aşteaptă?

– Vremuri grele şi rele, foamete şi sărăcie multă. Şi se vor întinde pe mulţi ani. Trebuie să stăruim în rugăciune pentru a dobândi putere lăuntrică, căci numai aşa vom rezista furtunii greutăţilor şi neorânduielilor care vor veni. E important să existe un program de ru­găciune la care să participe întreaga familie şi dimineaţa, şi seara sau la mese. Rugăciunea lui Iisus se poate însă spune pretutindeni, în toată vremea şi în tot ceasul. De exemplu, te scoli dimineaţa, te speli, te îmbraci, cobori scările, te urci în maşină — peste tot să spui: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!

La Părintele Efrem, în pustia Katunakia a Sfântului Munte, a mers odată un om important, funcţionar guvernamental, care i-a spus părintelui că are foarte mult de lucru şi efectiv nu are când să se roage. Părintele i-a spus exemplul de mai sus cu sculatul de dimineaţă. După o lună, omul acesta a venit la Părintele Efrem şi i-a mărturisit că atât de puternic a lucrat rugăciunea înlăuntrul său încât găseşte clipe libere (el care spunea că nu ar deloc timp să se roage) în care se dedică exclusiv rugăciunii.

– În încheiere, vă rugăm să adresaţi un cuvânt poporului român.

– Le doresc să fie oameni aşezaţi în Tradiţia Bisericii noastre, să trăiască o viaţă adevărată în Tainele Bisericii, să se roage, să nu-şi piardă curajul niciodată, să nu se deznădăjduiască, ci să nădăjduiască totdeauna în Iisus Hristos „Cel care poate să mântuiască”. Şi pentru că se apropie intrarea noastră în „arena luptei pentru virtuţi”, vă urez un Post Mare cu folos, cu multe roade duhovniceşti, iar la sfârşitul lui să ne învrednicim a ne închina Mântuitorului nostru „Celui înviat din mormânt”.

Traducerea din limba greacă de Caliopie Papacioc

Aparut in Familia ortodoxa martie nr. 3(26)/2011