Sfântul Maxim Cavsocalivitul – lucrător al rugăciunii inimii (13 Ianuarie) (Ρουμανικά, Romanian)

Cuviosul părinte Maxim era din Lampsac, din părinţi de neam bun, binecredincioşi şi îmbunătăţiţi, care fiindcă erau lipsiţi de fii, rugau totdeauna pe Dumnezeu cu lacrimi ca să le dea un fiu; şi, ascultându-le Dumnezeu rugămintea lor, le-a dat pe fericitul Maxim, pe care din Sfântul Botez l-au numit Manuil.

Apoi, socotindu-l părinţii lui ca pe un dar al lui Dumnezeu, cum era cu adevărat, îl creşteau cu multă dragoste şi sârguinţă, şi-l învăţau sfintele cărţi. Iar când a ajuns copilul în vârstă, l-au adus şi l-au băgat în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi rămânând Manuil în biserica aceasta, cânta cu dulce glas şi cu dor dumnezeiesc, rugând pe Născătoarea de Dumnezeu cu multă umilinţă pentru mântuirea lui.

Şi, într-adevăr, el părea un alt Samuil, sporind cu vârsta şi cu darul, fiind lăudat şi iubit de toţi, căci nu avea cugete copilăreşti, ci de la începutul vârstei avea minte bărbătească; şi mergea adeseori la nişte bătrâni cuvioşi, care se linişteau acolo aproape, să audă de la dânşii sfătuiri de suflet folositoare, petrecând împreună cu dânşii şi slujindu-le când el era slobod,  căci încă se afla întru supunerea părinţilor săi, şi se povăţuia de dânşii spre petrecere plăcută lui Dumnezeu. Apoi, dumnezeiescul dor aprinzându-se în inima lui, îl silea să iasă din lume şi să meargă la linişte, ca să se îmbrace cu sfânta schimă a monahilor. Pentru aceasta, de multe ori se dezbrăca de hainele sale cele lumeşti şi îmbrăca cu acelea pe săraci, iar el tremura de frig. încă şi pâine pe- ascuns dădea celor flămânzi cu multă îndestulare; şi pentru ca să-şi ascundă fapta lui cea bună, se prefăcea înaintea părinţilor lui şi înaintea altor cunoscuţi şi rudenii că este nebun; însă fapta lui cea bună nu se tăinuia.
Astfel el într-acest chip se nevoia spre faptele bune, prin care însemna că va avea mai pe urmă viaţă mai înaltă şi mai presus de cele văzute. Iar părinţii lui au uitat că l-au dăruit lui Dumnezeu şi se pregăteau să-l însoare şi să-l lege cu legăturile lumii, ca să vadă pe lângă ei pe doritul lor fiu şi să se bucure de dânsul cât vor trăi. Dar bunul Manuil hrănind în mintea sa gândurile dumnezeieşti, la 17 ani ai vârstei sale, a părăsit pe părinţii săi şi lumea, cum şi toate cele din lume, ducându-se în muntele ce se numeşte Ganu, unde s-a îmbrăcat în chipul monahicesc, numindu-se Maxim, din Manuil, şi s-a supus unui bătrân iscusit şi lucrător de fapte bune, cu numele Marcu, ca să înveţe petrecerea cea monahicească.

Dar de vreme ce el era şi mai înainte învăţat şi obişnuit în petrecerea monahicească şi se arăta acelor bătrâni procopsit şi vrednic în toate, în post, în priveghere, în rugăciune, în culcare pe jos, întru toată aspra petrecere şi întru defăimarea lucrurilor deşarte şi chiar a trupului său, pentru aceea el era iubit de toţi, şi numai de stareţul lui era certat pentru covârşitoarea şi necurmata petrecere aspră ce avea.

Însă n-a trecut mult şi stareţul lui, care a strălucit cu fapta bună în toată Macedonia, s-a dus la veşnicele lăcaşuri. Iar dumnezeiescul Maxim ducându-se de acolo, a trecut prin Macedonia şi prin munţii de prin laturile cele de aproape, căutând să afle un bătrân îmbunătăţit, precum era cel dintâi, şi Dumnezeu i-a împlinit dorinţa sa. Căci, ducându-se în Muntele Papichiu, a aflat bărbaţi sfinţi asemenea cu cei vechi care locuiau sus pe dealuri, în peşteri şi prin locuri pustii şi nu aveau la ei nimic altceva, afară de rasele cele vechi, ce le purtau.

Şi petrecând împreună cu dânşii multă vreme, a adunat în sine toate faptele bune cele mai presus de om, precum primeşte ceara cea moale chipurile peceţilor. Apoi s-a dus la Constantinopol, unde văzând acele frumoase biserici şi închinându-se sfintelor moaşte care erau puse acolo, a alergat la biserica Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, care se numea Odighitria, ca să vadă minunile cele mari ce se făceau acolo. Deci, văzându-le şi închi-nându-se lor, mult s-a minunat şi se gândea cât de mare slavă are în ceruri Născătoarea de Dumnezeu; apoi rămânând de tot uimit, a petrecut toată noaptea în biserică; şi era rară încălţăminte în picioare, fără acoperământ pe cap, purtând numai o rasă de păr. Şi din vederea lui cea umilită, se părea tuturor a fi un nebun; căci se prefăcea şi el ca şi acel mare Andrei, cel nebun pentru Hristos. Deci, toţi se minunau de dânsul şi-l socoteau într-adevăr nebun pentru Hristos.

Şi aflând despre dânsul marele împărat Andronic Paleologul (1282-1328), l-a chemat la palatul împărătesc şi a început a vorbi cu dânsul, în faţa multora. Iar dumnezeiescul Maxim a răspuns către împărat, spunându-i multe din cuvintele Sfântului Grigorie, cuvân­tătorul de Dumnezeu, după cum avea obicei, şi din dumnezeieştile Scripturi. Retorii cei mai iscusiţi se minunau de dânsul, cum de ştie cuvintele Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, precum şi toată cealaltă scriptură. Dar fiindcă nu învăţase gramatica şi nu zicea cuvintele drept şi după meşteşugul gramaticii, marele logofăt Caniclie a zis către cei ce erau de faţă: „Glasul este al lui Iacob, iar mâinile sunt ale lui Isav”.

Auzind acestea cuviosul, a plecat îndată de acolo, numindu-i deşerţi de minte şi nebuni şi nu s-a mai dus la curtea împărătească. Iar la Sfântul Atanasie, care era atunci patriarh, se ducea adeseori şi-i asculta cu bucurie dulcile lui cuvinte, numindu-l nou Gură-de-aur. Iar patriarhul cunoscând fapta lui cea bună, s-a sârguit mult ca să-l pună în chinovia pe care o ridicase el în Constantinopol.

Dar cuviosul n-a voit să se ducă şi să se depărteze de biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne, în ale cărei curţi el petrecea în foame, sete, priveghere şi în veghere de toată noaptea, cu rugăciuni, cu lacrimi şi cu suspine necontenite, nevoindu-se în toate nopţile; iar ziua se făcea nebun cel cu adevărat înţelept, ca vântul plăcerii oamenilor să nu-i scuture roadele faptei bune.
Iar după ce a zăbovit acolo vreme destulă, s-a dus la Tesalonic, ca să se închine marelui Dimitrie, izvorâtorul de mir; şi împlinindu-şi dorul său, de acolo s-a dus în Sfântul Munte Athos, înconjurându-l şi închinându-se la sfintele mănăstiri; iar mai pe urmă s-a dus şi la Sfânta Lavră a Sfântului Atanasie.

Aici, citind viaţa şi nevoinţele sfântului acestuia, precum şi pe ale Sfântului Petru Atonitul, s-a minunat de liniştirea lui Petru şi de viaţa cea chinovicească a lui Atanasie; deci, gândindu-se la sârguinţa pe care au avut-o amândoi spre a păzi poruncile lui Dumnezeu, a dorit să petreacă în locul acela şi să urmeze nevoinţele amândurora. Dar mai înainte de a începe viaţa aceasta, cugetătorul de Dumnezeu a întrebat pe sfinţii părinţi care pustniceau acolo ce petrecere să aibă mai întâi. Iar ei l-au sfătuit să se supună stareţului şi să se iscusească după cum se cuvine în isprăvile fericitei ascultări şi pe urmă, după ce va pune temelie bună pe piatra lui Hristos, adică pe dumnezeiasca smerenie, care este începutul şi rădăcina tuturor faptelor bune, atunci să se nevoiască şi singur în linişte.

Acestea dacă le-a auzit cuviosul, s-a supus egumenului şi s-a sălăşluit acolo împreună cu ceilalţi fraţi. Deci, mai întâi a început slujbele cele mai de jos şi mai proaste, după cum este obiceiul, apoi a fost rânduit să cânte în strana bisericii pentru slava lui Dumnezeu. Căci încă de când era tânăr el a învăţat cântarea de psalmi, şi cântând cu pricepere şi întru cunoştinţa celor ce se ziceau, îşi înălţa mintea către Dumnezeu şi vărsa multe lacrimi de umilinţă.

Acelaşi lucru îl făcea şi când citea scrierile sfinte, fiind cu totul uimit, minunându-se de nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu, Care ne-a dat un dar ca acesta, prin Sfântul Duh, ca să le înţelegem pe ele, fiind noi încă cu trupul. Apoi avea pururea inima aprinsă de focul dumnezeiesc şi i se ardeau măruntaiele lui de dumnezeiescul dar care locuia într-însul. Pentru aceasta, deşi era în mijlocul multora, era ca şi cum s-ar fi aflat în pustietate; aşa că niciodată nu se oprea de la rugăciunea minţii, adică de a zice cu mintea în inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă” – rugăciune pe care o avea neîncetat mişcându-se totdeauna în inima sa, lucru care este rar şi cu greu de aflat.

Dar fericitul a dobândit din copilărie un dar ca acesta al rugăciunii, rMn fapta lui cea bună şi prin evlavia ce o avea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Şi fiind el în ascultarea mănăstirii şi făcând toate cele poruncite cu sârguinţă, ducea o viaţă aspră, asemenea celei de mai înainte, când era în biserica din Vlaherne; şi nu avea nici chilie în lavră, nici vreun alt lucru din câte sunt pentru odihna trupească, ci numai hrana cea de nevoie şi-o lua de la trapeză şi mânca cu înfrânare, numai cât să trăiască; iar şederea o avea în strănile din tinda bisericii, fiindcă se nevoia cu nedormirea de toată noaptea şi cu privegherea, după obiceiul său.

Însă precum Muntele Sinai a chemat pe Moise, Carmelul pe Ilie, iar pustia pe Ioan Botezătorul, tot într-acest chip şi pe Cuviosul Maxim l-a chemat Atonul, floarea munţilor, ca să înflorească drept într-însul, după cum zice psalmistul, ca un finic,  şi să rodească rodurile Sfântului Duh. Căci în Duminica Sfinţilor Părinţi, care este după dumnezeiasca înălţare a lui Hristos, Dumnezeul nostru, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu, având în braţe pe Domnul, şi i-a zis: „Urmează-mi, prea credinciosule Maxime, şi suie-te deasupra Atonului, să iei darul Sfântului Duh, după cum doreşti”. Şi văzând el această dumnezeiască vedenie de două şi de trei ori, a lăsat Lavra cea mare şi după şapte zile s-a suit pe creştetul muntelui, în Sâmbăta Cincizecimii sau a Rusaliilor, şi a petrecut toată noaptea treaz, împreună cu alţi monahi, care s-au dus după dumnezeiasca Liturghie. Iar dumnezeiescul Maxim a rămas acolo singur trei zile şi trei nopţi, mgându-se necontenit Domnului şi Născătoarei de Dumnezeu’, cu rugăciunea minţii. Dar cine poate povesti ispitele pe care le-a uneltit vrăjmaşul asupra sfântului, ca să-l izgonească de acolo?
Astfel se arătau fulgere şi trăsnete, încât se clătina Muntele Atonului şi se desfăceau pietrele şi stâncile; însă toate acestea se făceau prin nălucirea diavolilor, în vremea nopţii, ca să-l înfricoşeze. Ba încă şi ziua se auzeau glasuri sălbatice şi tulburări mari, ca şi cum ar fi fost acolo aproape mulţime de oameni grozavi, care se suiau prin toate părţile muntelui spre vârf şi se porneau asupra sfântului cu praştii şi cu suliţe, ca să-l pogoare din vârful muntelui; fiindcă nu sufereau blestemaţii Asă locuiască sfântul acolo, dar toate acestea se arătau cu nălucire. însă dumnezeiescul Maxim având în sine darul Sfântului Duh nu se temea nicidecum, nici se îngrijea de aceasta; ci se îndeletnicea şi se sârguia numai în rugăciunea minţii, rugând pe Domnul şi pe Preacurata Lui Maică, ajutătoarea şi părtinitoarea lui.

Şi de aici i s-a arătat de Dumnezeu Născătoarea cu multă mărire ca o împărăteasă, înconjurată de mulţi boieri tineri, ţinând în braţele sale pe Fiul ei şi Ziditorul a toate. Şi cunoscând-o sfântul prin orbitoarea şi dumnezeiasca lumină, care strălucea şi lumina împrejur toate părţile acelea, apoi adeverindu-se deplin că nu era amăgire diavolească, ci vedenie dumnezeiască şi arătare adevărată a Născătoarei de Dumnezeu, i-a grăit cu bucurie, zicând: „Bucură-te cea cu dar dăruită, Domnul este cu tine”, şi altele ca acestea; după aceea, căzând, s-a închinat Domnului şi Născătoarei de Dumnezeu, auzind acestea de la Preasfânta Născătoare: „Primeşte dar asupra diavolilor, cinstite pătimitorule, şi locuieşte în Muntele Atonului; căci aceasta este voia Fiului meu, ca să te sui la vârful faptei bune şi să te faci dascăl şi povăţuitor al multora, ca să-i mântuieşti”.

După aceasta, i s-a dat şi pâine cerească, spre hrana şi întărirea firii, fiindcă era de atâtea zile flămând şi nemâncat; şi îndată ce a luat pâinea şi a băgat-o în gura sa, l-a înconjurat de sus o lumină dumnezeiască şi a auzit laudă îngerească. Iar Născătoarea de Dumnezeu s-a suit în ceruri şi bună mireasmă a rămas în vârful muntelui, încât sfântul a rămas uimit, căci nu voia să se coboare de acolo şi să se lipsească de acea bună mireasmă şi de acea strălucire; cu toate acestea, după trei zile, s-a pogorât din porunca Născătoarei de Dumnezeu, şi s-a dus la biserica ei, ce se numeşte Panaghia, şi petrecând acolo câteva zile, s-a suit iarăşi în vârf şi a sărutat locul acela în care stătuse cu slavă Născătoarea de Dumnezeu şi cerea iarăşi cu lacrimi dumnezeiasca ei arătare. însă lumină nu a mai văzut, iar bună mireasmă a mirosit fără de saţiu, ca şi mai înainte, şi s-a umplut tot de bucurie şi de veselie negrăită. Şi aceasta a urmat de trei ori, când s-a suit în vârf, dar pe Născătoarea de Dumnezeu n-a mai văzut-o, ca întâia oară.
Iar de atunci s-a coborât la poalele muntelui, ca proorocul Ilie în Cârmei, şi acolo aflând un monah bătrân, i-a spus ceea ce a văzut şi a auzit în vârful muntelui. Iar bătrânul auzind acestea, a socotit că s-a rătăcit dumnezeiescul Maxim şi că toate acelea le-a văzut prin nălucire diavolească, numind rătăcit şi amăgit pe luminătorul şi povăţuitorul celor rătăciţi; şi de atunci toţi îl numeau rătăcit, şi întorcându-se de către dânsul, îl goneau, ca să nu se apropie de cineva. Dar acest nerătăcit luminător a primit cu mare bucurie a se numi rătăcit, iar nu sfânt; ba încă se prefăcea totdeauna că este rătăcit, şi când vorbea cu alţii se făcea că este nebun, ca să piardă părerea cea trufaşă şi să rodească smerita cugetare, care păzeşte în om darul Sfântului Duh.

Şi pentru aceasta nu locuia într-un loc cu ceilalţi, ci ca un rătăcit se muta din loc în loc; şi oriunde se ducea, îşi făcea o colibă mică din iarbă şi din frunze, cât numai să încapă trupul lui cel mult pătimitor; iar după puţină vreme o ardea şi se ducea într-altă parte şi îşi făcea alta. Apoi, iubea atât de mult lipsa şi sărăcia, încât nu avea niciodată nici sapă, nici traistă, nici scaun, nici masă, nici oală, nici făină, nici untdelemn, nici vin, nici pâine, nici altceva din cele trebuitoare omului; ci aproape ca un fără de materie îşi petrecea viaţa prin locuri pustii şi neumblate.

Şi numai o colibă mică îşi făcea, precum am zis, şi după ce petrecea puţină vrerile într-însa, o ardea şi pleca de acolo; pentru aceasta se şi numea rătăcit şi „cavsocalivitis” (arzător de colibe), căci mulţi nu cunoşteau dumnezeiescul dar care locuia într-însul şi-l acoperea şi nici nădejdea care îl înroura şi rugăciunea cea necontenită, care îl îndulcea.
Dar cine poate să spună foamea şi setea pe care le răbda, goliciunea, frigul, îngheţurile iernii, arşiţele verii, petrecând fără acoperământ de casă, fără a doua haină, desculţ, neavând de la nimeni nici o cercetare, fără numai dacă era silit de nevoia firii, a merge vreodată la vreun frate ca să-şi mângâie corpul cel mult chinuit cu puţină pâine şi sare şi cu puţin vin, dacă s-ar fi aflat. Şi ar putea să zică cineva că pentru dânsul a spus Hristos în Sfânta Sa Evanghelie: Căutaţi la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în hambare, şi Tatăl vostru le hrăneşte pe ele. Căci acest sfânt era ca o pasăre a cerului sau, mai bine zis, ca un fără de trup locuia în pustie. Şi, într-adevăr, acest de-a pururea pomenit Maxim, după cum zice Apostolul Pavel, şi-a răstignit trupul cu patimile şi cu poftele.

Cine să nu se minuneze de o petrecere îngerească ca aceasta? Cine să nu se înspăimânte auzind nevoinţele lui mai presus de om? Adică răbdarea lui cea mare, privegherea de toată noaptea, lacrimile cele de-a pururea curgătoare, necurmata rugăciune, metaniile cele multe, lovirea capului său de pământul pietros, liniştea, blândeţea şi smerenia lui. Pentru aceea şi lăcaş al Sfântului Duh s-a făcut ca un alt Petru Atoni tul şi ca alt Atanasie cel Mare, cărora se nevoia să le urmeze din toate puterile sale; sau, mai bine zis, pe începătorii monahilor, pe Pavel, zis Tebeul, şi pe marele Antonie i-a râvnit şi la înălţimile faptelor bune ale acelora a ajuns.

Pentru aceasta şi mintea lui, ca şi a acelora, vedea descoperirile tainelor dumnezeieşti. Dar acestea când s-au făcut cunoscute şi s-au arătat altora? Atunci când el s-a făcut cunoscut că nu este rătăcit la minte şi când a petrecut împreună cu alţi sfinţi bătrâni şi mari sihastri, care se minunau şi se cucereau de nevoinţele cele mari ale dumnezeiescului Maxim, pe care îl bănuiseră cum că ar fi rătăcit, după cum mai înainte s-a spus; iar când au petrecut împreună cu dânsul, au cunoscut dumnezeiescul dar, care locuia într-însul; şi de atunci nu-l mai numeau rătăcit şi înşelat, ci îi ziceau cinstitul Maxim şi luminătorul cel prea strălucit.
Într-acea vreme a venit la Sfântul Munte şi Cuviosul părintele nostru Grigorie Sinaitul şi aşezându-se în schitul ce se numeşte Magula, s-a făcut dorit şi iubit tuturor părinţilor Sfântului Munte, şi mai ales liniştitorilor, pentru că era dascăl minunat al liniştii şi al rugăciunii; şi a făcut cunoscut tuturor foarte bine meşteşugurile şi măiestriile diavolilor, lucru care este foarte rar şi anevoie de aflat.

Pentru aceasta, alergând la dânsul toţi liniştitorii, se învăţau de la el tainele sfintei rugăciuni, precum şi care sunt semnele cele nerătăcitoare ale darului şi care ale înşelăciunii vrăjmaşului? Iar unii dintr-înşii i-au spus şi despre Cuviosul Maxim, povestindu-i petrece­rea lui supraomenească şi nebunia lui cea prefăcută.

Auzind acestea dumnezeiescul Grigorie, s-a minunat şi a poftit să-l vadă şi să vorbească împreună cu el. Deci, a trimis câţiva dintre ucenicii săi ca să cheme pe fericitul Maxim la dânsul. Şi ducându-se trimişii la coliba lui şi negăsindu-l acolo, l-au căutat în zadar prin împrejurimi, timp de două zile, fiindcă era vreme de iarnă şi el locuia prin peşterile din desişurile pustiei. Deci, ostenindu-se mult, au mers la chilia Sfântului Mamant, ca să se odihnească puţin, şi a sosit acolo îndată şi Sfântul Maxim cel căutat, care a heretisit pe toţi cei ce se aflau acolo, numind pe fiecare după numele său; şi mai înainte a spus dorinţa Cuviosului Grigorie, cum că voieşte să plece din Sfântul Munte şi să meargă la Paroria, cum şi multe de acestea. Iar fraţii cei trimişi i-au adus la cunoştinţă dorinţa stareţului lor şi el îndată a plecat împreună cu dânşii la Grigorie, cântând psalmul: Ridicat-am ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu, şi celelalte.

Iar când a ajuns la chilia lui Grigorie, dumnezeiescul Maxim a zis către cei trimişi: „Bătrânul acum se odihneşte, fiind foarte obosit de rugăciune; pentru aceasta liniştiţi-vă şi voi puţin, şi eu asemenea mă voi odihni, până voi vedea pe bătrânul”. Şi aşa au intrat în pădure, rugându-se cu lacrimi şi cântând astfel: Paşii mei îndrep-tează-i după cuvântul tău şi să nu mă stăpânească toată fărădelegea.

Săvârşind tot psalmul, a fost chemat de dumnezeiescul Grigorie şi îndată a mers. Şi după ce au vorbit acolo cu toţii despre diferite lucruri, Grigorie a scos pe ceilalţi afară şi a oprit la sine pe purtătorul de Dumnezeu Maxim, vrând să se înştiinţeze de la dânsul chiar, de toate cele auzite de la alţii.

Deci, fiind întrebat Sfântul Maxim de dumnezeiescul Grigorie, despre petrecerea şi lucrarea cea duhovnicească, Sfântul Maxim a răspuns: „Iartă-mă, părinte, eu sunt om rătăcit şi înşelat”. Iar bătrânul a zis: „Lasă acum acestea, şi spune-mi pentru Domnul fapta ta cea bună, ca să mă luminez, iar de nu, măcar să vorbim împreună despre fapta cea bună şi să ne folosim unul altuia, căci eu nu voi arăta cele grăite de tine la ceilalţi, care împiedică pe aproapele cu cuvintele cele rele şi neiscusite, căci eu iubesc pe aproapele ca pe mine însumi. Deci, spune-mi mă rog pentru Domnul, fapta ta cea bună”.

Atunci dumnezeiescul Maxim i-a arătat câte a făcut şi câte a pătimit din tinereţile lui,  adică dumnezeiasca râvnă,  care o avea pentru Dumnezeu, fugirea de lume, supunerea lui, nebunia cea prefăcută, nevoinţele cele sihăstreşti, înfricoşata vedere a Născătoarei de Dumnezeu, lumina care l-a înconjurat atunci când era în creştetul Atonului, şi care şi alte daţi l-a înconjurat, precum şi ispitele diavolilor.

Iar dumnezeiescul Grigorie, întrerupând pe cuviosul din cuvântarea lui, i-a zis: „Spune-mi mie, te rog, ţii rugăciunea minţii, prea cinstite părinte?” Iar cuviosul zâmbind puţin, i-a zis lui: „Nu voi ascunde de tine, părintele meu, minunea Născătoarei de Dumnezeu, care a făcut-o cu mine. Eu din tinereţile mele aveam multă credinţă către Doamna mea de Dumnezeu Născătoare şi o rugam cu lacrimi să-mi dea darul rugăciunii din inimă. Şi într-una din zile, mergând la biserica ei, după cum aveam obiceiul, am rugat-o iarăşi cu nemăsurată fierbinţeală a inimii mele; şi când sărutam cu dragoste sfânta ei icoană, îndată am simţit în inimă o fierbinţeală ce mi-a venit de la sfânta ei icoană, care nu mă ardea, ci mă răcea şi mă îndulcea, pricinuind sufletului meu mare umilinţă. De atunci, părinte, a început mintea mea să zică neîncetat rugăciuni şi inima se veselea cu pomenirea lui lisus şi a Sfintei de Dumnezeu Născătoare, făcând totdeauna pomenirea lor. Şi din acea vreme niciodată n-a mai lipsit rugăciunea din inima mea. Iartă-mă, părintele meu!”

Iar dumnezeiescul Grigorie a zis către dânsul: „Spune-mi sfinte, ţi-a urmat vreodată după rugăciunea aceasta, «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă», vreo arătare dumneze­iască sau vreun alt rod al Sfântului Duh?” Sfântul Maxim a zis către dânsul: „O, părinte, pentru acestea mă duceam prin locurile pustii şi doream linişte totdeauna, pentru ca să dobândesc mai mult darul rugăciunii prin dragoste covârşitoare către Dumnezeu şi pentru înălţarea minţii către Domnul”.
Iar Sfântul Grigorie a zis către dânsul: „Rogu-te, părinte, să-mi spui, ai toate acestea pe care mi le-ai spus?” Atunci dumnezeiescul Maxim a zâmbit şi a zis către dânsul: „Dă-mi să mănânc şi nu mai cerceta rătăcirea şi înşelarea mea”. Iar Sfântul Grigorie a zis către dânsul: „O, de aş avea şi eu înşelarea ta, sfinte; însă te rog să-mi spui, când se răpeşte mintea ta întru vedere, ce vede cu ochii cei gânditori? Şi atunci poate mintea împreună cu inima să grăiască rugăciunea?”

Iar dumnezeiescul Maxim a răspuns: „Ba nu poate, căci când vine darul Sfântului Duh în om prin rugăciune, atunci încetează rugăciunea, fiindcă se stăpâneşte mintea cu totul de darul Sfântul Duh şi nu mai poate să lucreze cu puterile ei, ci rămâne nelucrătoare şi se supune numai Sfântului Duh; căci, unde voieşte Duhul cel Sfânt, o duce, ori în vreun aer nematerialnic al dumnezeieştii lumini, ori într-o altă vedenie oarecare nepovestită, ori cum se întâmplă de mai multe ori, întru oarecare vorbire dumnezeiască; şi în scurt, precum voieşte Duhul cel Sfânt, aşa mângâie pe robii Săi, şi după cum se cuvine fiecăruia, aşa îi dă şi darul Lui.

Şi ceea ce spun, poate să vadă cineva la proorocii şi apostolii care s-au învrednicit a avea atâtea vedenii, măcar că oamenii îi batjocoreau şi îi credeau rătăciţi, beţi şi ieşiţi din minte. Astfel proorocul Isaia a văzut pe Domnul pe scaun înalt şi preaînălţat şi pe Serafimi stând împrejurul Lui. Iar întâiul Mucenic Ştefan a văzut cerurile deschise şi pe Iisus stând de-a dreapta Tatălui şi celelalte.

Într-acest chip şi acum robii lui Hristos se învrednicesc a vedea vedenii de multe feluri, pe care unii nu le cred şi nici nu le primesc în nici un chip că sunt adevărate şi socotesc că sunt nişte rătăciri, iar pe cei care le văd, îi cred că sunt rătăciţi. Dar mă minunez foarte mult de aceasta, cum oamenii aceia s-au întunecat şi au orbit şi ca nişte orbi cu sufletul nu cred ce a făgăduit nemincinosul Dumnezeu, prin gura proorocului Ioil, că va da credincioşilor, acolo unde zice: Voi vărsa darul Duhului meu peste tot credinciosul şi peste robii şi roabele mele. Acest dar l-a dat Domnul nostru şi-l dă şi acum, şi-l va da până la sfârşitul veacului tuturor credincioşilor robilor Săi, după făgăduinţa Sa.
Deci, când darul acesta al Sfântului Duh ar veni în cineva, nu-i arată cele obişnuite, nici cele simţite ale lumii acesteia, ci îi arată ceea ce n-a văzut niciodată, nici le-a zărit; şi atunci mintea omului aceluia învaţă de la Sfântul Duh taine înalte şi scumpe, pe care, după cum zice dumnezeiescul Apostol Pavel, ochiul trupesc al omului nu poate să le vadă, nici mintea nu poate să le socotească de la sine vreodată.

Şi pentru ca să înţelegi cum le vede mintea noastră, ia aminte la ceea ce voiesc să zic. Ceara când este departe de foc, este tare şi se prinde de mâna omenească, iar după ce o pui în foc se topeşte şi acolo se aprinde şi toată se face lumină şi aşa se săvârşeşte toată întru lumină şi nu este chip să nu se topească în foc şi să nu se facă ca apa. Aşa şi mintea omului, când este singură, neunită cu Dumnezeu, înţelege acelea câte sunt ale puterii ei; iar când se va apropia de focul dumnezeirii şi de Duhul cel Sfânt, atunci se stăpâneşte cu totul de acea dumnezeiască lumină,   făcându-se toată lumină,   şi acolo în văpaia Sfântului Duh se aprinde şi se topeşte de dumnezeieştile noime, şi nu este chip acolo în focul dumnezeirii să gândească cele trupeşti şi cele ce ar voi”.
Atunci dumnezeiescul Grigorie a zis către dânsul: „Mai sunt şi alte asemenea, cavsocalivitul meu, care sunt ale rătăcirii şi ale înşe­lării?” Iar marele Maxim i-a răspuns, zicând: „Altele sunt semnele înşelării şi altele ale darului; căci duhul cel rău al înşelăciunii, când se apropie de om, îi tulbură mintea şi îl sălbăticeşte, îi face inima aspră şi o întunecă, îi pricinuieşte temere, frică şi trufie, îi slăbănogeşte ochii, îi tulbură creierii, îi înfiorează tot trupul, îi arată cu nălucire în ochii lui lumină nu strălucită şi curată, ci roşie, şi îi face mintea uimită şi diavolească, şi-l îndeamnă să zică cu gura lui cuvinte necuvioase şi hulitoare. Şi acela care vede pe însăşi duhul înşelăciunii de mai multe ori, se iuţeşte şi este plin de mânie, şi smerenia nu o ştie cu totul desăvârşit, nici plânsul cel adevărat şi lacrimile, ci totdeauna se făleşte cu isprăvile lui şi, fără sfială şi frică de Dumnezeu, se află în patimi. Şi pe scurt, îşi iese cu totul din minţi, ajungând la pierzare desăvârşită, din care înşelăciune să ne izbăvească Domnul pentru rugăciunile tale.

Iar semnele darului sunt acestea: când se apropie de om darul Sfântului Duh, îi adună mintea, îl face să fie luător aminte şi smerit, îi aduce înainte pomenirea morţii, a păcatelor, a judecăţii ce va să fie şi a muncii veşnice, şi face sufletul lui lesne umilitor, a plânge şi a se tângui, îi face şi ochii lui blânzi şi plini de lacrimi. Şi cu cât se apropie de om, îl îmblânzeşte în sufletul lui şi-l mângâie prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, şi prin nemărginita Lui iubire de oameni, pricinuind în mintea lui vedenii înalte şi adevărate; întâi, pentru puterea necuprinsă de minte a lui Dumnezeu, cum adică cu un cuvânt a adus toate făpturile dintru nefiinţă în fiinţă; al doilea, pentru puterea Lui cea nemărginită, care ţine, ocârmuieşte toate şi are purtare de grijă pentru toate; al treilea, pentru necuprinderea şi neînţelegerea Preasfintei Treimi, şi pentru noianul cel neurmat şi neajuns al dumnezeieştii ei Fiinţe şi celelalte. Şi atunci dacă se va răpi mintea omului dintru acea dumnezeiască lumină, inima lui se face alinată, prea blândă şi izvorăşte roadele Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, dragostea, smerenia şi celelalte, primind sufletul lui o bucurie nepovestită”.

Acestea după ce le-a auzit Sfântul Grigorie, a rămas uimit şi se minuna de cele ce grăia dumnezeiescul Maxim; de aceea nu-l mai numea om, ci înger pământesc. Apoi l-a rugat mult, zicându-i: „încetează, te rog, de a-ţi mai arde coliba ta şi adună-te pe sine într-un loc şi şezi, după cum zice şi dumnezeiescul Isaac, ca să faci mai mult rod, folosind şi pe mulţi alţii, ca un preaiscusit în fapta bună; căci iată, mai te-a ajuns şi bătrâneţea, iar moartea vine de multe ori fără de vreme. Pentru aceasta, împărţeşte talantul, adică darul pe care l-ai luat şi dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii tale dă-o poporului lui Dumnezeu, prin şederea ta într-un loc, mai înainte până nu te va ajunge sfârşitul vieţii, ca să iei în ceruri plată mai multă, pentru folosul altora. Căci Domnul, dând apostolilor darul Preasfântului Duh, nu i-a trimis să-şi petreacă viaţa lor în munţi, ci la oameni, ca să se împărtăşească şi ei din darul acelora şi cei păcătoşi să se facă sfinţi, prin sfinţenia acelora. Pentru aceasta a şi zis către dânşii: Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, şi nu înaintea pietrelor. Deci, strălucească şi lumina ta înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile tale cele bune şi să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri. Lasă acum prefacerea ta că eşti nebun, căci se pricinuieşte sminteală celor ce nu ştiu isprăvile tale cele bune. Deci, ascultă sfătuirea mea, şi fă precum îţi zic, ca un prea bun prieten şi frate al tău. Căci frate pe frate ajutându-se, sunt ca o cetate îngrădită şi întărită, zice dumnezeiasca Scriptură”.
Aceste sfaturi ale dumnezeiescului Grigorie învăţându-le şi ceilalţi bătrâni, asemenea şi ei l-au sfătuit şi l-au înduplecat să şadă într-un loc. Deci dumnezeiescul Maxim, aflând o peşteră care este aproape de a lui Isaia, ca de trei mile, a făcut acolo o îngrăditură lată de un stânjen şi lungă de unul, fără pietre, fără lemne, fără scânduri şi fără piroane, ci numai cu ramuri şi cu buruieni, după obiceiul lui; şi i se părea că a făcut chilie. Acolo s-a aşezat şi de aici înainte n-a mai ars-o, ci a petrecut toată viaţa sa cu obişnuita lui nevoinţă şi sărăcie, neavând nici măcar un ac sau cât de puţină pâine, păstrân-du-şi tot aceeaşi sihăstrie mai presus de om, ca un fără de trup.

După aceea şi-a săpat mormântul aproape de chilia sa, şi în toate zilele mergând acolo, în vremea Utreniei, plângea singur şi cânta imnurile jalnice ce se cântă la morţi, după asemănarea aceasta: „Cela ce ai împodobit cerul cu stelele, ca un Dumnezeu”, pe care imnuri singur le-a alcătuit.

Deci, şezând în chilia sa, se nevoia cu aceeaşi nevoinţă mai presus de om. Iar diavolii adunându-se, făceau război cu sfântul în fiecare zi şi se sârguiau să-l izgonească din locul acela; dai; în deşert se osteneau blestemaţii, căci erau goniţi de rugăciunea cuviosului cea gândită, şi ca un fum se risipeau. Apoi o putere dumnezeiască cu
totul nebiruită îl acoperea de aici înainte; putere care se arăta în chip de foc celor vrednici de o vedere ca aceasta, şi ardea de tot pe vrăjmaşii lui.

De aceea, el vindeca pe mulţi numai cu cuvântul său, şi pe diavoli îi izgonea din oameni, precum am cunoscut acest lucru prea adevărat; după aceea, trimitea pe oameni să meargă în pace la locurile lor, poruncindu-le să se depărteze de vorbirea de rău, de nedreptate, de jurământul strâmb, de beţie, de desfrânare, să postească de carne, să dea milostenie după putere, şi să se cureţe de tot păcatul prin pocăinţă; şi într-acest chip să se împărtăşească cu Preacuratele Taine la praznicele cele mari şi vestite, ca să fie totdeauna sănătoşi.

Încă şi pe un monah, anume Mercurie, l-a îndemnat odată cuviosul ca să izgonească pe dracul dintr-un îndrăcit; şi acolo, înaintea cuviosului, a certat Mercurie pe duhul cel rău şi viclean, cu numele lui Iisus Hristos, şi cu preaslăvire a tămăduit pe cel îndrăcit. Iar pe un ucenic al unui stareţ, care era supărat rău de un diavol, întâlnindu-l în cale cuviosul, i-a poruncit să păzească ascultarea desăvârşită către bătrânul său, să se depărteze de brânză, de vin şi de spurcăciune şi se va tămădui în numele lui Iisus Hristos. Şi, o, minune, mergând după cuvântul acesta, s-a tămăduit.

Într-una din zile au mers la cuviosul nişte monahi din lavră pentru sfat, iar împreună cu dânşii a mers şi un mirean. Şi cum a văzut cuviosul pe mirean, l-a izgonit de departe, zicându-i că este achindinean (Achindin era un eretic) şi necredincios, cu toate că nu-l ştia nimeni altul că este astfel, până în ceasul acela. Iar sfântul se împotrivea lui Achindin şi-l numea cacochindinos (adică rău primejdios), şi îndrăcit, părtaş la tot eresul şi slujitor al lui Antihrist; şi pentru aceasta pe nişte eretici ca aceştia îi izgonea şi-i anatematiza cuviosul pe faţă.

Alţi monahi iarăşi au mers la cuviosul şi, cum i-a văzut de departe, a strigat cu glas mare: „Alungaţi înapoi pe masalianul, zicându-i pe nume, şi apoi să veniţi la mine”. Acest lucru auzind acei monahi, s-au cutremurat şi izgonind din tovărăşia lor pe rău credinciosul acela masalian, au mers la sfântul.

Un monah voia să călătorească la Constantinopol cu un caic al Tesalonicului, pentru o trebuinţă; iar cuviosul nu l-a lăsat, spunându-i mai înainte primejdia. Iar după trei zile de la pornire, s-a scufundat în mare caicul acela cu toţi oamenii. Iarăşi alt caic a venit în limanul La vrei, şi oamenii acelui caic au mers la cuviosul, având cu ei şi un om îndrăcit, care avea pe diavolul nesăturării, căci mânca cât mănâncă cinci oameni şi tot nu se sătura. Pe acesta aruncându-l la picioarele cuviosului, l-au rugat ca să-l izbăvească de acest duh; atunci sfântul luând a o bucată de pâine uscată, a dat-o celui ce pătimea, zicându-i: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos numai atât să mănânci, şi să te saturi, şi să fii în pace”. De atunci înainte s-a izbăvit acel om de diavolul nesaţiului, şi nu mânca mai mult decât măsura dată de sfânt. Pentru aceasta, lepădându-se de lume şi de cele din lume, s-a făcut monah şi s-a sălăşluit aproape de sfântul; apoi, povăţuindu-se de dânsul, a sporit cu darul lui Dumnezeu în fapta cea bună şi s-a făcut un monah preaiscusit.

Un monah, anume Varlaam, ucenic al unui bătrân oarecare, a fost ocărât de cuviosul pentru învârtoşarea sa şi pentru neascultarea ce o arăta către bătrânul său, şi i-a zis: „Pentru aceste greşeli ale tale, vei avea un rău sfârşit şi ai să mori îngheţat de frig”. Lucru care s-a şi întâmplat; căci s-au împlinit cele zise mai înainte de cuviosul.

Unui alt monah, cu numele Atanasie i-a spus cuviosul mai înainte că va fi omorât de ismailiteni; şi s-a întâmplat şi această proorocire a cuviosului. Atât era de bogat fericitul prin darul Sfântului Duh, încât şi cele ce erau departe le vedea, ca şi cum ar fi fost aproape şi cele ce aveau să fie, le cunoştea mai înainte şi le spunea, ca şi cum ar fi fost de faţă.

Apoi chiar şi venirea împăraţilor a cunoscut-o mai înainte, şi a zis: „împăraţii grecilor voiesc să vie la mine ca să audă proorocie şi să ia mai înainte înştiinţare de cele ce vor să fie, iar nu ca să se folosească”. După puţin timp au venit la dânsul Ioan VI Cantacuzino (1347-1354) şi Ioan V Paleologul (1341-1391), care atunci împărăţeau împreună, cărora le-a proorocit cuviosul toate câte avea să li se întâmple, povăţuindu-i să îndure toate neplăcerile ce au să vie asupra lor. Apoi le-a dat învăţătură şi i-a îndemnat la fapte folositoare de suflet şi potrivite împăraţilor, pe care nu le arătăm aici, pentru scurtarea istoriei. Iar când au plecat de acolo împăraţii, fiind petrecuţi de sfântul, a zis către Cantacuzino: „Iată egumenul mănăstirii!”

Iar către Ioan Paleologul a zis: „Stăpâneşte, nestăpânitule, şi nu te înşela; căci împărăţia ta va fi mică şi slabă şi-ţi va aduce multe tulburări”. După aceasta le-a zis: „Bucuraţi-vă şi mergeţi în pace”. Şi trecând puţină vreme, a trimis în Constantinopol lui Ioan Cantacuzino o bucată de pâine uscată, o ceapă şi un usturoi.

Prin aceasta i-a vestit de mai înainte, că se va face monah şi va mânca astfel de hrană; ceea ce s-a şi întâmplat, căci după puţin timp, fiind silit de Ioan Paleologul, s-a făcut monah, fără voia sa, şi atunci când mânca pâine şi ceapă, şi-a adus aminte de proorocia Cuviosului şi se minuna. Asemenea şi Ioan Paleologul, aducându-şi aminte de proorociile cuviosului, după ce s-au împlinit toate cele proorocite, s-a minunat, lăudându-l foarte mult.

Preasfinţitul patriarh Calist, mergând în Serbia cu tot clerul său, pentru unirea şi pacea Bisericii, şi trecând prin Sfântul Munte al Atonului, a mers la locul Sfântului Maxim, ca să-l vadă; iar cuviosul a ieşit întru întâmpinarea lui şi a luat binecuvântare de la dânsul; iar după sărutare a zis în glumă către cei ce erau de faţă: „Bătrânul acesta a pierdut pe baba sa” şi altele; şi după ce au vorbit mult timp împreună, l-a petrecut cântând: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.
Prin aceasta le vestea moartea şi îngroparea lor acolo, lucru care s-a şi întâmplat; căci mergând patriarhul cu clerul său în Serbia, după un scurt timp, au murit cu toţii acolo, fiind otrăviţi – după cum spun cei mai mulţi, iar după cum scriu bizantinii, din pricina văzduhului -, şi s-au îngropat acolo, în biserica sârbilor. Deci, s-a împlinit proorocia cuviosului, care a făcut-o pentru împăraţi şi pentru patriarh.

Un sihastru cu numele Metodie, mergând într-o zi la cuviosul, a văzut o lumină dumnezeiască strălucind împrejurul lui şi n-a îndrăznit a se apropia de dânsul, până când i-a poruncit cuviosul.

Se mai povesteşte de mulţi un lucru minunat despre cuviosul, cum că primea pâine cerească. Odată, în vreme de iarnă, a mers bolnicerul lavrei, anume Grigorie, spre cercetarea lui, împreună cu alt frate şi, de multă zăpadă ce căzuse, era acoperit locul şi urme de om nu se vedeau nicăieri. Şi făcând drum cu multă osteneală, au mers la locul cuviosului, având cu ei pâine, vin şi altele trebuitoare pentru mângâiere.

Dar intrând în coliba lui, au văzut pâine caldă şi curată, din care ieşea miros atât de plăcut, încât a umplut coliba lui de bună mireasmă; iar ei, cercetând să vadă dacă se află în colibă vreun semn de foc, şi neaflând, au rămas uimiţi, minunându-se de acea pâine cerească. Deci, căzând la picioarele sfântului, cereau să le dea şi lor o bucată din acea pâine. Şi milostivindu-se cuviosul, a tăiat jumătate din pâine şi le-a dat, zicând către dânşii: „Mâncaţi şi luaţi aminte să nu spuneţi cuiva din cele ce aţi văzut, cât voi trăi eu”. încă şi apă de băut a dat prietenilor săi, după cum martor îmi este Dumnezeu, că mai pe urmă, după adormirea cuviosului, ne-au spus nouă unii din cei ce s-au împărtăşit din această băutură cerească. Iar alţi fraţi ne-au spus cum că apa mării, cu rugăciune o făcea dulce şi o bea.

Altădată, în vremea culesului de vii, au mers la dânsul doi monahi, şi după ce au băut puţin, cuviosul a luat o bucată de pâine şi le-a dat, zicând: „Duceţi-vă mai repede la mănăstirea lui Dorotei, ca să nu vă primejduiţi pe cale de furtună”; iar ei se minunau că le-a zis că are să fie furtună, pentru că aerul şi timpul erau liniştite, şi nori nu se vedeau nicidecum. Cu toate acestea, mai înainte ca ei să ajungă la mănăstirea lui Dorotei, cerul s-a schimbat într-un chip înfricoşat şi s-a stârnit un vânt, urmat de o mulţime de fulgere şi trăsnete şi a căzut atâta grindină şi ploaie tulburătoare, încât a încetat desăvârşit culesul, iar viile cele neculese le-a prăpădit şi le-a făcut ca şi pe cele culese; acestea văzându-le acei doi monahi, au strigat; „Doamne miruieşte”. Şi propovăduiau pretutindeni proorocia cuviosului.

Altădată a venit la cuviosul un învăţat din Constantinopol şi, îndată ce l-a văzut cuviosul, a cunoscut gândurile cele rele pe care le avea întru sine şi a început să-l certe, zicând: „Unde ai văzut tu nevoinţele şi luptele sfinţilor, precum şi darurile pe care le dă lor Dumnezeu? Şi huleşti asupra lor, zicând că sfinţii au avut puţine nevoinţe, iar cei ce scriu viaţa lor le fac laude şi le adaugă multe fapte neadevărate, pe care nu le-au făcut. Apoi şi darul minunilor pe care l-au luat îl socoteşti că este mincinos. încetează cu nişte gânduri ca acestea sataniceşti, ca să nu întărâţi pe Dumnezeu, şi să trimită un trăsnet asupra ta şi să te ardă de tot. Pentru că sfinţii s-au afierosit cu totul lui Dumnezeu, încât toate faptele lor le-au făcut pentru Dumnezeu şi spre plăcerea Lui. Şi cine poate scrie cu dinadinsul toată viaţa fiecărui sfânt, precum a fost? Sau cine o ştie cu amănuntul? Ci numai puţine din cele multe se scriu, ca să fie spre mărturia sfântului.

Asemenea socoteşte că şi darul Sfântului Duh, care s-a dat sfinţilor, nu este numai atât cât se vede, ci este bogat, neajuns şi neînţeles, încât covârşeşte toată mintea şi tot gândul. Numai dacă vrei să fii cu adevărat înţelept, lasă nebuna cuvântare a elinilor şi îndeletniceşte-te, precum zice David, ca să cunoşti pe Dumnezeu şi, prin cunoştinţă şi prin liniştea cea duhovnicească, să te împrieteneşti cu Dumnezeu, pe cât vei putea; şi atunci vei cunoaşte darul Sfântului Duh, precum şi minunile cele dumnezeieşti şi neînţelese ale lui Dumnezeu. Şi astfel te vei minuna şi te vei umili, după ce vei cunoaşte în ce întuneric erai mai înainte, căci fără de lumină nu se cunoaşte întunericul. Deci, vino la lumina liniştii şi rugăciunii şi vei fugi singur de întuneric; apoi atunci vei vedea şi vei cunoaşte darul şi puterea sfinţilor şi vei dori să-l dobândeşti şi tu”.

Acestea auzindu-le cărturarul, s-a înfricoşat şi s-a cutremurat; căci i-a spus gândurile cele ascunse ale lui şi, folosindu-se foarte mult de cuvintele cuviosului, şi-a îndreptat gândirea cea hulitoare pe care o avea, şi de aici înainte îndrepta şi pe alţii cu preaînţeleapta învăţătură a sfântului.

„Şi eu însumi, zice scriitorul vieţii acestuia, martor îmi este Dumnezeu, nu voi ascunde ceea ce am văzut la cuviosul, fiindcă m-am făcut şi eu cunoscut cu dânsul şi am avut împreună petrecere cu el.

Într-o zi am pornit de la Sfânta Mănăstire a Vatopedului, împreună cu alt frate, şi am mers la coliba lui, dar neaflându-l acolo mă mâhneam şi căutam împrejur ca să văd pe cel dorit; suindu-mă apoi puţin dinapoia colibei lui şi căutând spre drumul lui Isaia, iată că l-am văzut pe el departe de noi, ca de două mile, şi toată calea aceasta este cu greu de umblat, fiind un loc pietros şi drum întocmit nu avea.

Dar, o, minune, am văzut pe sfântul că s-a înălţat de la pământ sus în cer şi, ca un vultur înaripat, zbura pe deasupra pădurii celei dese şi a pietrelor celor mari şi venea spre mine. Deci, văzându-l zburând într-acest fel, m-am cutremurat şi am strigat: «Mare eşti, Doamne!» Şi de frică m-am tras puţin înapoi, şi într-o clipeală de ochi a sosit şi sfântul acolo, unde stăteam eu, cântând. Iar ce cânta eu nu am înţeles, căci mă minunam. Am căzut deci la picioarele lui şi l-am primit. Iar el m-a întrebat de când am venit în locul acesta. Apoi, apucându-mă de mână, m-a dus în coliba lui; şi după aceea m-a învăţat şi m-a sfătuit mult, zicându-mi: «Caută să nu spui cuiva ceea ce ai văzut, atât cât voi fi în această viaţă. Şi să ştii că ai să fii egumen al mănăstirii şi mitropolit al Arhidonului şi ai să pătimeşti multe. însă rabdă, urmând lui Hristos, Care a fost spânzurat pe lemn; căci El îţi va fi ajutător întru ispitele care vor fi spre mărturia păti­mirii tale». Şi toate acestea mi s-au împlinit, după proorocia sfântului.

Încă şi aceasta pe care am văzut-o eu însumi, nu voi s-o tac: Un monah, cu numele Iacob, l-a rugat pe sfântul ca să-i facă carte de milostenie, prin care să-şi scoată din robie pe fratele său. Şi tăcând puţin cuviosul, i-a zis cu asprime: «Du-te de scoate cei şaizeci de galbeni, pe care îi ai ascunşi în zidul turnului, şi-i dă spre răscumpărarea fratelui tău. Apoi, nu fi lacom şi mincinos şi sa nu te mai robeşti iarăşi cu această patimă». Iar Iacob, auzind aceasta, a mărturisit adevărul şi cerând iertăciune de la cuviosul pentru îndrăzneala lui, a dobândit-o pe aceasta”.

Altădată un mirean a venit la cuviosul şi-l ruga cu plângere: „Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mi, căci un preot m-a blestemat şi a murit, iar acum nu ştiu ce să fac, eu ticălosul”. Sfântul milostivindu-se de dânsul, i-a zis: „Mergi la mitropolitul Veriei, care stăpânea ca un arhiereu pe preotul acela ce a murit, şi să te ierte după legile creştineşti”. Acest lucru s-a şi făcut, căci a dobândit de la dânsul iertare. Şi în acelaşi ceas a zis unui monah: „Du-te şi tu către preotul Ioan, ca să te ierte, mai înainte până nu moare, căci te-a blestemat când l-ai ocărât şi l-ai lovit cu un ciomag”. Iar monahul, minunându-se că i-a spus greşeala lui, s-a dus împreună cu mireanul în Veria şi a luat iertare.

Odată arhiereul Traianupoliei a plecat cu diaconul său ca să meargă la cuviosul, vrând să-l ispitească de are cu adevărat mai înainte vedere; pe drum a luat rasa diaconului său şi s-a îmbrăcat cu dânsa. Şi astfel arhiereul a mers la dânsul, ca un diacon, apoi a zis către sfântul: „Binecuvintează, părinte; arhiereul este afară şi de voieşti, porunceşte să vină înăuntru”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Tu eşti arhiereul, şi tu să mă binecuvântezi; deci, nu te mai preface, căci eu eram acolo deasupra locului în care aţi făcut înţelegerea”. Şi aceasta zicând, a făcut metanie şi l-a binecuvântat arhiereul, apoi l-a sărutat, şi foarte mult s-a minunat.
Sfântul zicea încă şi aceasta despre cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Nifon Atonitul, că deasupra colibei lui era o peşteră mică, şi într-o zi a intrat în peşteră şi a adormit, iar după ce s-a sculat din somn a şezut şi a văzut dinaintea peşterii o femeie împodobită; dar cunoscând vicleana lucrare a diavolului, a făcut de trei ori semnul cinstitei Cruci, şi îndată s-a făcut nevăzută.
Apoi spunea şi despre sine, că „într-o zi de luni a venit un monah pe care nu l-am văzut niciodată şi a şezut înaintea colibei mele şi era cu totul slab de multa înfrânare, iar marţi dimineaţa, a venit la mine şi am vorbit împreună. Şi neavând pâine sau altceva, ca să mâncăm amândoi, a ieşit şi a şezut mai sus de coliba mea până joi dimineaţă, şi iarăşi a venit la mine şi am vorbit împreună, apoi iarăşi a ieşit şi a stat în locul cel dintâi până sâmbătă dimineaţă. Atunci am ieşit şi eu pentru puţină odihnă trupească, şi de atunci nu l-am mai văzut”.

Deci, după ce a petrecut cuviosul părintele nostru Maxim1 14 ani în peştera aceea, mai înainte zisă, unde îşi avea coliba sa, aproape de Panaghia, a ieşit de acolo şi a venit aproape de Sfânta Lavră, numai ca să audă duhovniceştile organe, adică clopotele, şi acolo şi-a făcut o colibă mică, şi într-însa a şezut până la sfârşitul vieţii sale.

Sunt şi alte multe povestiri despre dumnezeiescul Maxim, adică mai înainte-vederi şi faceri de minuni mari şi învăţături de Dumnezeu înţelepţite, prin care povăţuia pe mireni, pe monahi şi pe fiecare om de orice stare; cu toate acestea este cu neputinţă ca să le scriem pe toate, fiind o mulţime.

Iar acestea pe care le-am scris, sunt asemenea ca şi cum am fi umplut un pahar cu apă din mare, pe lângă noianul mării, dar şi aceste puţine sunt destule ca să cunoască creştinii cum că nu numai în vremea aceea de demult preamărea^ Dumnezeu pe sfinţii Săi; ci şi acum şi în toată vremea pe toţi care îl slăvesc pe El prin locurile cele bune îi preamăreşte cu semne şi minuni, care sunt ca nişte arvune ale slavei cea de-a pururea vecuitoare, pe care au s-o dobândească întru împărăţia cerurilor. De aceea, trecând pe cele mai multe, venim acum către preasfinţitul sfârşit al sfântului, ca să sfârşim şi povestirea cea despre dânsul.

Un oarecare monah, care se numea Nicodim, a mers la cuviosul pentru folosul sufletesc; iar sfântul a zis către dânsul: „Frate Nicodime, eu acum degrabă o să mor”. Deci, după aceea i-a arătat şi ziua adormirii sale, iar pe aceia care aveau să se afle la îngroparea lui, i-a spus mai înainte pe nume. Şi, când a sosit ziua aceea, pe care mai înainte i-a spus-o, Cuviosul Maxim a adormit, fiind de 95 de ani, în a 13-a zi a lunii ianuarie, şi a fost îngropat în mormântul pe care el însuşi şi l-a săpat, aproape de coliba lui. Şi îngroparea lui s-a făcut numai de aceia pe care el însuşi mai înainte i-a spus, că adică nu se va face întru arătare şi cu mulţime de popor. Şi a dat poruncă îngropătorilor să nu mute într-alt loc moaştele lui, nici să ia cineva o părticică dintr-însele, ci sa le lase întregi şi ascunse în mormânt, ca să nu se slăvească de oameni.

Iar după ce s-au înştiinţat despre adormirea cuviosului, toţi părinţii Sfântului Munte foarte mult s-au mâhnit şi plângeau că s-au lipsit de un dascăl ca acesta de Dumnezeu înţelepţit la vieţuirea monahicească şi de un luminător prea strălucit, propovăduindu-i totdeauna pretutindeni vitejiile lui cele duhovniceşti şi dumnezeieştile lui daruri; şi făcând în fiecare an pomenirea sfântului cu cinste şi cu evlavie, precum se cuvine sfinţilor.

Şi aşa au slăvit şi slăvesc pe pământ oamenii pe Cuviosul Maxim cu cinste, iar sus în ceruri este slăvit de îngeri, care primind preacuratul şi sfântul lui suflet, l-au aşezat în corturile sfinţilor şi l-au preamărit cu negrăita şi neînţeleasa lumină a dumnezeirii; iar acum stă înaintea lui Hristos, pe Care din tinereţile lui L-a dorit şi se bucură împreună cu îngerii şi cu sfinţii cei din veac, rugându-se neîncetat pentru noi.

Dar pentru ca să se arate că darul Sfântului Duh petrece nedespărţit de sfintele lui moaşte, nu a lipsit de a se face minunile cele cuvenite; căci un oarecare monah, cu numele Dionisie, care se poreclea Condostefanos, fiind bolnav de durere de cap multe zile, a alergat la mormântul cuviosului şi rugându-l cu credinţă şi cu lacrimi, ca să-i dea sănătate, a adormit puţin; apoi, deşteptându-se, s-a aflat sănătos şi preamărea pe sfântul. Şi luând în mâinile sale puţină ţărână de la mormântul sfântului, i se părea lui ca nişte mir minunat şi s-au umplut de bună mireasmă negrăită simţurile sale.

„Chiar şi eu însumi, zice scriitorul vieţii acestuia, care mai înainte am văzut pe sfântul zburând în văzduh, îmbolnăvindu-mă foarte rău şi ajungând aproape de moarte, deznădăjduindu-mă de viaţă, am chemat cu lacrimi în ochi pe sfântul întru ajutor, şi în somn arătându-mi-se, m-a făcut sănătos şi am primit viaţă a doua oară, slăvind pe Dumnezeu, împreună şi pe sfântul, căci mort fiind, am înviat”.

Un ieromonah îmbunătăţit, cu numele Nifon, împreună cu alt oarecare sihastru au mers la mormântul sfântului şi, săpând, au luat o părticică din sfintele lui moaşte, şi atâta bună mireasmă a ieşit din ele, încât n-au putut să o sufere; pentru aceea, ştergând cu un burete udat cu apă acea bucăţică mică pe care au luat-o, şi-au uns cu credinţă şi cu evlavie simţirile lor. După aceea, au pus-o iarăşi la locul ei, ca să păzească porunca cuviosului, care zisese să rămână întregi şi nelipsite sfintele lui moaşte; apoi, luând ţărână numai, au astupat mormântul ca mai înainte, slăvind pe Dumnezeu, care aşa preamăreşte pe sfinţii Săi.

După aceea mult veselindu-se, mergeau în fiecare zi la mormântul sfântului şi se împărtăşeau de bună mireasmă, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Părintele Său cel fără de început şi cu Preasfântul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.